Lăcrămioare

Uneori sunt o umbră care plutește prin lume. Minunându-se. O tangentă la viețile altora. Un cuvânt aruncat pe stradă când trec cu pași abia auziți. Glasul care îi spune vecinei din față că are o grădină frumoasă, palma care mângâie câinele ce așteaptă nerăbdător la semafor, urechea ce ascultă întâmplările celor patru mușchetari, pardon copii, ai vecinilor abia mutați lângă noi, brațele ce aruncă peste gard mingea lor colorată care stă mai mult în curtea mea decât a lor. Sunt toate acele lucruri care îi fac pe cei din jurul meu să zâmbească doar pentru un singur moment pentru că sunt văzuți, auziți, apreciați. Am fost ani de zile doar șiruri de emoții. Deși mă pregătisem riguros, sistematic să devin om de știință. Ele s-au înlănțuit strâns în corzi elastice și suple în care am legănat două făpturi fără pereche ce aparent au izvorât din trupul meu. Dar știu că sunt produsul unor încrengături dincolo de mine. Eram albia în care puteau curge în voie și totuși țărmurit. Nu mi-a stricat rigo...

 ”Poți învăța orice dacă îți pui mintea.” Mi-a spus englezit, pe un ton calm și firesc. Nu e un îndemn al unui părinte către copilul lui, al unui profesor către studentul său sau al unui maestru către ucenicul său. Sunt vorbele unei tinere de 22 de ani care a trăit dintotdeauna cu această convingere. Nu îmi aduc aminte să își fi pus în cap să învețe ceva și să nu fi reușit să o facă măcar decent, dacă nu peste așteptări. De la a fluiera, la a pocni din degete ori la salutul vulcanian. De la cântece la pian și exerciții de patinaj aparent mult peste nivelul ei curent la cântatul la trombon, la memorarea unor musicaluri întregi. De la latină la programare și tot felul de materii cu nume incomprehensibile pentru mine. De la a găti mâncăruri sofisticate la ce mai știu eu ce. Acum a cerut o chitară. Mi-aș aroga ceva merite, doar e fata mea. Poate în elanurile mele părintești i-am spus și eu asta când i-a fost greu. Ce altceva aș fi putut să fac? Chiar dacă eu nu aș îndrăzni să mă gândes...

Le-am întins pe birou în fața mea ca pe un evantai, simbol al feminității, deschiderii, al eleganței, și fiecare părea că dezvăluie un pliu al destinului unui om care m-a cucerit și m-a uimit de la prima noastră întâlnire cu mulți ani în urmă. Cărțile Veronicăi Pavel Lerner. Mi le-a dăruit de curând cu generozitate, cu dedicații calde, porți înspre frumusețea în care crede cu sfințenie. Ordinea în care le-am citit a fost instinctivă, dar nu întâmplătoare. Oameni, repere, mărturii , Miniaturi de dincolo de Ocean , N. Steinhardt în care spui că nu crezi , Dialoguri fără granițe (cu Nicolae Băciuț, despre poezie) ca să rămân îndelung în poezia ei - Neterminatele secunde , Frumosului deschisă poartă . Am dat peste evocări tandre ale oamenilor de care a fost înconjurată, ale vremurilor trăite, ale locurilor ce s-au numit pe rând acasă. Mărturii emoționante, pline de sinceritate ale unui om ce vede un rost în toate și se îmbogățește cu fiecare întâlnire și experiență. M-a captivat lumea ei....

30 aprilie 2026. Ar fi împlinit 80 de ani. Cum se spunea în copilăria mea, 80 de primăveri. Probabil ar fi spus că e doar un număr oarecare pentru care francezii nici măcar nu au un nume specific, îl combină din douăzeci ca și cum după o vreme e cu totul firesc să nu ne mai luăm chiar așa în serios. Nu pentru că ar fi ceva mai serios decât a împlini douăzeci de ani, dar când o faci a patra oară poți glumi liniștit pe seama aceasta. Probabil nu ar fi numit-o bătrânețe, ar fi spus că e doar un cuvânt pentru care engleza de fiecare zi nici măcar nu are un termen al ei în afară de pretențioșii ”seniority” sau ”senescence”. Ar fi spus că sanscrita are zeci de forme pentru a exprima fiecare aspect al ei de la decrepitudine la venerabiliate, interesantă părându-i-se ”palitatva” ce onorează pur și simplu căruntețea. L-ar fi citat pe bătrânul Cato din ”De senectute”, neidealizând, dar îmbrățișând plăcerile echilibrate ale vârstei, și întocmai ca Cicero ar fi depășit dificultățile inevitabile al...

 Am crezut dintotdeauna că dacă ar fi să am un vis venețian ar fi unul crepuscular. Ar începe ca o plutire lentă pe ape întunecate, unde palatele ar respira istorie și melancolie. Gondola ar aluneca fără zgomot printre umbrele gotice, iar ecoul pașilor pierduți ar purta amintirea unor iubiri imposibile, ca în Othello , Act venețian sau Moarte la Veneția , totul pe muzica adaggio-ului lui Marcello. Aerul ar fi greu, aproape ireal, iar frumusețea orașului apăsătoare, ca o promisiune care nu poate fi împlinită. Chipuri incerte ar trece prin ceață, purtând secrete neîmpărtășibile, iar timpul ar fi suspendat între dorință și pierdere. Veneția nu ar fi un loc, ci o stare, o elegie în care fiecare reflexie ascunde o poveste tragică, iar fiecare clipă pare ultima. Nu știu dacă se potrivește cu visul venețian al Luisei Apostol, cert este că ea îl aduce pe al ei în realitate, îl urcă pe scenă și îl lasă să devină o poveste shakespeariană, românească sau poate doar umană. Totul a început cu ...

Nu mi-a trecut prin minte că mi-aș complica viața de bună voie când mi-am propus să scriu despre admirațiile mele, doar îmi e limpede care sunt. Care îmi sunt reperele. Ce mă călăuzește și mă încântă în continuare. Doar că atunci când m-am așezat să scriu mi-am dat seama cât de ușor e să cazi în superficial, în clișee, în moralisme. Cât de ușor e să ignori imperfecțiunile, contradicțiile, cât de periculos și de nedrept este și să generalizezi și să relativizezi. Mi se pare chiar că mi-am întins o capcană din care nu voi avea suficientă inteligență sau competență să ies neșifonată.  Dar dacă ar fi să îl ascult pe fizicianul Niels Bohr, ‘fiecare dificultate profundă își poartă soluția în ea însăși. Te forțează însă să îți schimbi modul de a gândi pentru a o găsi.’ Poate ”cheia” este tocmai ”principiul incertitudinii” formulat de Werner Heisenberg, un alt fizician celebru (și controversat), împrumutând un concept din fizica pe care nu o înțeleg ca atare, dar care poate răspunde at...

Dacă „cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui om tânăr este să-i lipsească capacitatea de a admira (...),” cum nota Andrei Pleșu în Jurnalul de la Tescani, putem oare rămâne tineri atâta vreme cât suntem în stare să admirăm?  O soluție de ”tinerețe fără…” Cu totul pe gustul meu, îndrăznesc să spun. Și presupune doar o îmbrățișare între valorile din afară și cele dinăuntru, o armonizare între model și aspirație, o continuă căutare de sine prin alții, o dorință sinceră de îmbunătățire. Mă gândesc nostalgic la o asemenea ieșire pentru cazul în care vârsta văzută și cea nevăzută s-ar distanța tot mai mult. În care lumea interioară cu energiile încă vibrânde s-ar găsi în dezacord cu îmbătrânirea trupului, dar copleșită de oboseala fizică și-ar simți amenințate vigoarea, interesul, entuziasmul pentru noutate, frumusețe, pentru profunzime și excelență, ori ar neglija nimicurile încântătoare care te fac să vrei să mai trăiești din plin indiferent de vârstă (și doar mai sunt atât...

Fiecare pas spre veșnicie contează. Timpul chiar zboară, îmi spun ca și cum ar fi o noutate. Altfel cum am ajuns deja aproape la sfârșitul încă unui an, când parcă abia făceam planuri pentru el? La sfârșitul unui sfert din noul veac, când parcă mai ieri ne îngrijoram de Y2K, de faptul că se putea deschide o prăpastie între milenii? La mai bine de 35 de ani de la revoluția începută la Timișoara și căderea regimului comunist, când mai simt elanuri tinerești pentru viitorul nostru? Cum am ajuns la o vârstă pe care nu demult nu mi-o puteam măcar reprezenta, când e încă atâta copilărie în mine? Par toate la o secundă distanță ca și cum nu s-ar măsura în ani ori decenii, ci în emoții ce mă copleșesc pentru că îmi pun în cârcă un trecut mai îndelungat decât reușesc să cuprind cu mintea.  Dar zborul oricât de scurt are avantajul privirii de sus, al panoramei întinse, al perspectivei. În zare, sunt aievea cu părinții mei, nu doar cu dorul nemărginit pentru ei. Trăiesc cu extraordinarele mel...

De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist.  Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult de...

Fetele au numit-o Caly. O prescurtare de la Callisto, amintind de preafrumoasa prințesă arcadiană devotată lui Artemis, sedusă de Zeus, pedepsită de Hera, ce a ajuns în legendă cea mai cunoscută constelație, Ursa mare. Poate de la Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței cu vocea preafrumoasă, cea care, dăruindu-ni-l pe Orfeu, ne-a dat una din cele mai frumoase povești de iubire. Sau de la materna Kali, zeița timpului și a transformării din mitologia Hindu. Dar mai ales, ca o perfectă potrivire, din arabicul Khali, derivat de la ”khalil” însemnând ”prieten” , ”companion” , dar și ”vid” , ”gol” , exact ce a lăsat în sufletele noastre când nu a mai fost printre noi. Sigur că fetele nu au știut nimic despre posibile rădăcini nobile și rezonanțe mitice, nici măcar despre poeticul ”calin” românesc, și totuși toate acestea s-au adunat nebănuit într-un boț de câine pufos cu ochii ca mărgelele de onix ce a schimbat, înfrumusețând, viața fiecăruia dintre noi. În mitologia noastră person...

Azi noapte m-am dus în vizită la apartamentul părinților mei din B. Ancora mea eternă. Pe tocul ușii se cățăra un trandafir roz, plin de flori, cu unele crengi căzând liber peste ușă ca un arc. M-am gândit că trebuie să fie artificial, dar cu fiecare clipit de ochi se desprindea câte o petală și stătea suspendată o vreme, cât o privire. Fiecare lăsa în urmă un fir parfumat ce dansa hipnotic pe muzica adolescenței mele, încă vie în auzul meu. Peretele dintre bucătărie și camera de zi era făcut din spirale inegale de metal roșu și negru de-a lungul cărora se întindeau plante agățătoare cu frunze mărunte, verde crud. Mă minunam ce modernă și romantică în același timp devenise casa mea locuită de altcineva.  Deși părea că mai am doar câteva trepte, nu era atât de simplu de ajuns. La etajul al treilea am dat peste o saltea ce bloca scara. În spatele ei, o canapea. M-am așezat cu gândul să fac o poză. În cadru au apărut două chipuri de copii, un băiețel și o fată mai măricică. Mi-am dat ...

În vremea copilăriei și tinereții mele, în luna august ne antrenam pentru ”marea” defilare de ziua națională a republicii, sărbătorită pe 23 August - ziua când în 1944 armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat aliaților și ”bravei armate sovietice” . Un eveniment pe care, evident, comuniștii și l-au atribuit, ca mai toată istoria contemporană pe care o învățam la școală. Astfel, tot în mod evident, comemorarea era un elogiu fastuos adus partidului comunist și mai ales conducătorului lui ”mult iubit” . Veteranii de război sau persoanele cu adevărat implicate în evenimentele de atunci sfârșiseră tragic ori deveniseră devotați regimului mai mult decât țării. În cel mai bun caz, se pierduseră în marea anonimă a poporului.  Cum nimeni nu îndrăznea să contrazică în vreun fel ”linia de partid” , ne aliniam cu mic cu mare și băteam pasul în ritmul muzicii patriotice ce duduia în difuzoare, scandând lozinci adulatoare când treceam prin fața tribunei demnita...

Mă las în voia zilelor lungi de vară în care, deși ar încăpea o mie de lucruri de făcut, totul din mine îmi spune că e pur și simplu vremea statului la soare. Nu că aș face-o la propriu, dar ideea totalei leneviri în moleșeala caniculei mi se pare extrem de atrăgătoare. E timpul în care nu s-ar întâmpla nimic, în care aș putea să dispar fără ca cineva să observe sau să se îngrijoreze, pentru că aș (putea) fi în vacanță.  Aș fi pe o insulă în mijlocul unui ocean de azur, pe o plajă cu nisip auriu, cu miros de alge și scoici, cu valuri blânde spălându-mi tălpile de orice griji sau oboseli. Aș dormi sub felinarul lunii și aș visa că plutesc pe ape line, legănată în barca abandonului de sine într-o soartă binevoitoare, protejată de furtuni ori monștrii din adâncuri. M-aș scufunda în voie în povești subacvatice printre corali și pești multicolori, învăluită în eterica muzică a sirenelor sfioase, zărindu-le doar ochii și părul albăstriu. Mi-aș spăla dimineața sarea de pe ochi cu rouă, m-...

Am foarte puține obiecte rămase de la părinții mei. Aproape nimic, urme vagi ale unei existențe modeste, dar pentru mine mereu suficiente. Cele mai dragi, ceasurile lor de mână simple și indestructibile. O familie mecanică rămasă intactă, cu ácele încremenite exact acolo unde le-a lăsat tatăl meu cu deja mult prea mulți ani în urmă.  Era obsedat nu atât de timp cât de exactitatea lui. De calitatea lui măsurabilă. A fi în prezentul exact era o formă de control a ceea ce îți putea scăpa ireversibil printre degete. Și-a trăit întreaga viață în acest ritm, al punctualității, al respectului față de fiecare minut, al lui și al fiecăruia.  Duc mai departe punctualitatea lui, dar nu și disciplina. Ajungem simultan, dar pe cu totul alte căi. El, un gardian al timpului, eu, o risipitoare. Nu m-a judecat însă niciodată pentru asta. Așa cum probabil nu m-a judecat în general. Era un om al faptelor, nu al interpretărilor. Ar fi corectat poate (mai) militărește zburătăcirile mele, dar nu l-...

Am citit Agapae, rodii și diamante (Editura Armonii culturale, 2025) pe nerăsuflate, incitată mai întâi de titlul atrăgător. Curioasă și nerăbdătoare ca la prima întâlnire. Apoi pe îndelete urmând semnele lăsate de creion. Am avut din prima clipă sentimentul că mă aflu în același timp într-un atelier de creație și într-un spectacol imersiv de tablouri ce se nășteau unele din altele. Stăteam la masa de scris împreună cu autoarea ca la o prietenească agapă, în timp ce gustam deja din fructul copt al rodiei poveștilor ei și mă răsfrângeam la rându-mi în diamantele gândurilor ei și ale cuvintelor șlefuite cu migală. Senzorială, francă, poetică, pendulând între introspecție și fantezie, între concretul biografic și metafizica simbolurilor, noua carte a Luisei Apostol e o complexă experiență intelectuală și de suflet. * ”Nisipul e cu adevărat poetic (...) și Țărâna” . Refuzând ”catifeaua” sau ”puroiul” ca repere estetice, Arta poetică a Luisei Apostol alege pe de o parte cristalele de nis...

Mama mea e un câmp de margarete, cât cuprind cu vederea vieții mele. E pâlcuri de flori pe marginea oricărui drum pe care merg, oricât de prăfuit sau de neînsemnat, amintindu-mi că frumusețea e la tot pasul. Că oricând îmi abat privirea e mereu cineva acolo, străjuindu-mă. Mama mea e începutul oricărei zile, de la prima. E aburul cafelei de dimineață, e amintirea cea mai dragă când o privesc punând ibricul pe foc, turnând cafeaua în apa clocotindă, lăsând zațul să se așeze și aruncând o privire fugară la urmele lăsate pe fundul ceștii goale. Ca și cum doar-doar îmi va fi bine.  Mama mea e hărnicia neobosită, e netristețea de câte ori intru pe ușă, e liniștea când sunt în preajma ei, e neuitarea. E simplitatea șoaptei de noapte bună. E până azi însoțitoarea mea înspre somn și doar gândul la propriile mele fete o egalează. Am urmat-o în a fi cântec de leagăn, alungător de coșmaruri, o aripă protectoare în odihnă, în vis.  Acum sunt doar eu aievea pe acest drum… Fata mea mare mă ...

Foială insuportabilă în pat până aproape de dimineață. Ciudățenia unei minți ce nu poate adormi, deși se poate relaxa. Corpul trosnește în încheieturi, mușchii zvâcnesc sau dor. Disconfortul în a-ți găsi poziția în care să te lași pradă somnului. Și apoi, cumva, în sfârșit, negură. Altcumva, altundeva pentru câteva ore.  Dacă aș putea surprinde momentul adormirii poate l-aș putea recrea. Dar scapă de fiecare dată conștientului, memoriei. E o fantă de trecere ce nu o pot desluși din nicio parte. Îmi amintesc disperarea de a adormi, dar nu și clipa în care am trecut pragul. Mă pot aminti visând, dar nu și cum am ieșit din vis. Poate așa e cu toate trecerile vieții. Te ții minte copil, dar nu și cum ai devenit necopil, adolescent și apoi altceva și așa mai departe. Oricum undeva sunt toate păstrate, amestecate. Poate așa e și somnul, în adânc, o altfel de trezie, în care mișcarea și opusul ei se contopesc. Pe culmile oboselii, însă, ți-ai dori ca toate acestea să fie limpezi, ordonate...

  ”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare.  Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea ...

Prima dată când am simțit că pot sărbători cu adevărat Ziua Îndrăgostiților a fost în zorii relației mele cu A. L-am invitat la o cină romantică, am gătit, am făcut vin fiert cu portocale și scorțișoară, m-am îmbrăcat frumos. A venit cu flori, cum era de așteptat, dar mi-a spus de la început că nu poate sta mult pentru că e ziua unui coleg căruia îi promisese cu ceva vreme în urmă, până să “apar Eu în peisaj” , că îl vizitează. M-am prefăcut că înțeleg. M-am schimbat în hainele de casă, am luat ca de obicei în asemenea situații o carte în mână și restul de vin și am încercat să nu mă gândesc prea mult că m-am înșelat din nou. Că poate iubirea împlinită într-o relație serioasă și stabilă nu e pentru mine, ajunsesem deja la o vârstă la care nu mă mai puteam amăgi. Din fericire, nu a fost așa. A și florile lui nu au mai lipsit vreodată în această zi și căsnicia noastră durează solid de mai bine de un sfert de veac. Canada a adăugat alte dimensiuni acestei sărbători. Revăd cu plăcere entuz...

Din momentul în care am aflat de Viola Vancea, în tinerețea mea cu capul în nori și literatură, mi-am spus că cineva care poartă numele acesta nu poate fi decât poetă. Am întâlnit-o  și într-o altă ipostază care mi-a făcut-o și mai apropiată, cea de exegetă a operei Hortensiei Papadat Bengescu (Hortensia Papadat Bengescu - Universul citadin, repere și interpretări, Editura Eminescu, București, 1980) în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre aceeași autoare ce mă fascinase în timpul facultății. Îi regăsesc poezia acum, la o cu totul altă vârstă, în incursiunea mea nostalgică în colțul ușor prăfuit al cărților aduse de acasă cu mai bine de 25 de ani în urmă. Mă descopăr alături de ea cum ”Încărunțesc, învăluită în vini imaginare, și adorm pe ape, cu tîmplele înghețate, ca un oraș cu catedrale scufundat sub limbile deșertului, crescând în falduri grele de întuneric.” (Fiord imaginar, Editura Junimea, Iași, 1978, p.13) ”Sînt [precum ea] un fragil pelerin sub cupola de umbră a n...