Admirații - Orizonturi

 ”Poți învăța orice dacă îți pui mintea.” Mi-a spus englezit, pe un ton calm și firesc.

Nu e un îndemn al unui părinte către copilul lui, al unui profesor către studentul său sau al unui maestru către ucenicul său. Sunt vorbele unei tinere de 22 de ani care a trăit dintotdeauna cu această convingere. Nu îmi aduc aminte să își fi pus în cap să învețe ceva și să nu fi reușit să o facă măcar decent, dacă nu peste așteptări. De la a fluiera, la a pocni din degete ori la salutul vulcanian. De la cântece la pian și exerciții de patinaj aparent mult peste nivelul ei curent la cântatul la trombon, la memorarea unor musicaluri întregi. De la latină la programare și tot felul de materii cu nume incomprehensibile pentru mine. De la a găti mâncăruri sofisticate la ce mai știu eu ce. Acum a cerut o chitară.

Mi-aș aroga ceva merite, doar e fata mea. Poate în elanurile mele părintești i-am spus și eu asta când i-a fost greu. Ce altceva aș fi putut să fac? Chiar dacă eu nu aș îndrăzni să mă gândesc măcar că aș putea învăța orice, iar problemele, mai degrabă le evit. Ea le ia pieptiș sau le sondează până dă de miezul lor și nu se lasă până nu le descâlcește. Poate ca tatăl ei sau doar ca ea însăși. Eu, mereu prezentă cu infinită răbdare de-a lungul acestui parcurs. M-am lăsat surprinsă, în plină admirație față de fiecare reușită. Încântată să văd că împinge conștient, de una singură limitele cu un pas mai departe. Mi-a umplut inima de bucurie, de senin. Inima aceea de mamă care are propria rațiune de a funcționa.

Acum e momentul celebrării. 

[Cumva nu e niciodată atât de simplu, sau poate doar mintea mea anxioasă complică inutil lucrurile. Cu o zi înainte de a pleca înspre Ottawa, în graba pregătirii cinei îmi ciupesc vârful degetului mic și totul în jurul meu e sânge pe care nu știu cum să îl opresc. Deja mă văd sângerând până la moarte ruinând momentul ei important. Din fericire, bunul simț sau instinctul de conservare mă face să mă doftoricesc și să mă bandajez cumva, ba chiar să curăț dezastrul. Găsesc energie și pentru o ultimă încercare de a-i găsi o pereche de pantofi potriviți și, ca o ofrandă de pace, mă aștepta parcă pe raftul de reduceri de la Designer Shoe Warehouse. Mă gândesc că o pereche bună de pantofi poate remedia aproape orice supărare.

În ziua plecării A e supra-ocupat la lucru, iar eu mă învârt prin casă ca o găină beată călcând haine, pregătind lucrurile de luat cu noi, dar parcă fără spor real. Evident, îmi plâng și de mila degetului rănit, ce dacă e cel mic, doare la fel de tare ca oricare altul. În toată această agitație, aflăm că s-ar putea să nu avem loc de parcare subterană în blocul fetei, iar ideea că vom bântui pe străzile orașului noaptea să găsim o parcare sigură, ne face să decidem să plecăm a doua zi dis-de-dimineață. Încerc să opresc din start avalanșa de gânduri negre despre toate lucrurile catastrofale care ne-ar împiedica să ajungem la timp. Decidem să ieșim la o plimbare de câteva minute, cât să ne bucurăm de aerul proaspăt de după ploaie și să ne liniștim. Nu scoatem nici unul nici un cuvânt. Nu vreau să știu ce gândește A, iar el cu siguranță nu are nevoie de îngrijorările mele. La un moment dat pe alee zăresc luciul unei mici bălți în formă de inimă. Într-o lume imperfectă și imprevizibilă există câte un moment din acesta, câte o oglindă în formă de inimă pusă în fața ta de cineva de undeva care te iubește ca să îți vezi clar binecuvântările și știi că toate vor fi bune.

Și chiar așa au fost. Drumul spre Ottawa cu doar câteva opriri pentru ședințele lui A. Furtuna prevestită care s-a dovedit a fi doar ceva vânt și câțiva picuri de ploaie care, după o superstiție vietnameză despre care aflăm exact atunci când avem nevoie, sunt semne benefice.]

Noi și alte câteva sute de familii în uriașa sală a Centrului Rogers. Copila mea minunată, frumușică în rochia ei albă și pantofii noi, cu ruj pe buzele zâmbitoare, defilând apăsat cu spatele drept pe scena ceremonială pentru cele câteva secunde de glorie. Summa cum laude, exact cum și-a dorit. Eu, încremenită în mulțimea de părinți cu telefonul în mână, uit să mai apăs butonul de înregistrare. Trandafirii albi, parfumați cumpărați de A. în ultimul moment. Fotografii peste fotografii. Forfotă, animație, voioșie suprastimulantă pentru noi toți, și dureri de picioare de la pantofii noi sau cei nepurtați de o grămadă de vreme. Emoții care copleșesc și te mută pentru o clipă într-o supra-realitate în care ești capabil să simți concentrat toate trăirile care au dus în acest punct.

E incredibil câte îți pot trece prin minte. Lanțul de absolviri, spre exemplu. Cea a liceului care nu s-a petrecut din cauza covidului, a clasei a opta când a purtat pentru prima oară tocuri, ba chiar și cea a grădiniței de la care am lipsit, iar tatăl și bunicul în ciuda eforturilor de a o pregăti, au uitat să o pieptene măcar. Inconfundabila ea însăși de fiecare dată. Și nu pot decât zâmbi privind în urmă.

Pentru mine, o carte terminată. Pentru ea, doar introducerea oricât de tumultuoasă ar părea. De acum trebuie doar să exist pe un raft încă accesibil ca referință la nevoie. Un soi de libertate, nu încă un pas spre însingurare. De altfel Ea e cea care contează în toată povestea aceasta. 

Ce înseamnă acest nou capitol? Are deja o slujbă bună, care îi place, la care se pricepe și în care e apreciată. Confort, oameni care o iubesc… Cu toate acestea îmi spune că lumea așa cum arată ea acum și cum se prefigurează nu îi dă prea multe motive de optimism. Îi dau dreptate, dar în aceeași măsură simt cu toată ființa mea că nu îi pot încuraja această stare. E doar o parte din adevăr. Putem oricând alege să ne hrănim din oricât de puțina frumusețe a oamenilor și a ceea ce creează ei valoros. Să stăm, pe cât se poate, de partea luminoasă. Ea știe asta, e parte din ea, chiar și când refuză să accepte explicit.

Plecăm pe o furtună ce nu pare să se îmblânzească și mare parte din drum e prin rafale orbitoare de ploaie. Parcă în ton cu tulburarea mea de a o lăsa în urmă, singură, oricât mă asigură că e bine. Doar că la un moment dat cerul amenințător se transformă într-unul magic. Curcubee suprapuse brăzdând vălătuci de nori piersicii de-o parte, un apus violaceu cu fâșii de flăcări de cealaltă. Cum de nu s-a văzut sau nu s-a putut imagina măcar această splendoare cu doar câteva minute înainte?