Lăcrămioare

Dacă cineva mi-ar cere să îi spun un cuvânt ce-mi sună profund românesc, mărțișor-mărțișoare ar fi fără îndoială unul dintre ele. De la deschisa, centrala vocală ă (distinctă în spațiul romanic), la consoanele “țiuitoare și șuierătoare” (ca vântul primăverii), la rotunjimea rostogolitoare a lui o ce se deschide (după buna tradiție a alternanței fonologice românești) în diftongul solar oa la plural. Îmi sună apoi ca un alint, ca o poveste de seară pentru copii. M-aș vedea foarte ușor spunându-le “mărțișoare” fetelor înainte de culcare. Deloc întâmplător, semantica lor se pierde în legendă, fie că e vorba de jertfa lui Decebal și a nobililor lui, de împietrirea neînțeleptei babe Dochia, de curajul tânărului care și-a dat viața pentru a salva soarele, de Zâna Primăverii care a reînviat ghiocelul din ghiarele Iernii, cu propriul sânge. Paradoxal, dacă numele trimite etimologic la latinescul Mars, semantica lui mitică e pre-romană, ea se pierde în illo tempore , în spiritualitatea ...

Toamna e, probabil, singura melodramă pe care nu mă sfiesc să o admir, cu care empatizez chiar, fără să am un acut simț al ridicolului, la care plâng și mă înseninez, echilibrându-mă în ritmu-i firesc de tragic. Se zbate între limpezimea crudă, arzândă și mohoreala sură, pâcloasă, iar eu după ea între bucurie și doliu pentru a sfârși amândouă într-o monotonă, zgribulită așteptare. Sunt momente în care aș vrea să regăsesc profund atașamentul ființial cu anotimpul, cu vremea, cu natura, așa cum (poate idilizant) se spune despre oamenii de demult, doar că atâtea inhibiții septice își scot țepii protectori încât îmi dau seama că tot ce pot face este să mă lipesc estetic în peisaj, sperând simbioza. Pașii mei foșnesc toamna și port toată splendoarea ei pe tălpi. Îmi inundă pantofii, îmi spală gleznele și mă bucur când nu mai trebuie să merg (mersul se descoperă dintr-odată dans), când mă poartă vântul și pe mine și foșnetul, când nu trebuie să ajung nicăieri deși mi-ar plăcea să fiu aș...

„Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să mi te-apropii.” Şi dacă am uita într-o iarnă sub zăpezi chipul deja ca o emblemă al tânărului Eminescu, ar troieni peste noi cu poezie, cu rime dulci şi ritmuri perfecte. Ar creşte plopi unduioşi şi însinguraţi în singurătatea fiecăruia dintre noi şi ne-ar bântui dureroase melancolii. S-ar veşteji iarba sub picioarele noastre, iar codrii s-ar zbuciuma în tânguiri de jale, s-ar mistui în războaie de ramuri şi n-ar mai găzdui trecutele copilării. Şi dacă am uita surâsul lui trist, ar vui prin aer sonete, glosse, testamente, s-ar rostogoli-n vârtejuri pamflete, scrisori. Ar curge istoria monoton, ar flecări gânditorii cu înţelepţii, poeţii ar dormi. „Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul.” Şi dacă am uita privirea lui înnegurată şi arzătoare, ar plânge peste noi metafore şi versuri, ar izvorî poeme. Ar năvăli peste noi reveriile noc...