Şi dacă...

„Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să mi te-apropii.”

Şi dacă am uita într-o iarnă sub zăpezi chipul deja ca o emblemă al tânărului Eminescu, ar troieni peste noi cu poezie, cu rime dulci şi ritmuri perfecte.
Ar creşte plopi unduioşi şi însinguraţi în singurătatea fiecăruia dintre noi şi ne-ar bântui dureroase melancolii.
S-ar veşteji iarba sub picioarele noastre, iar codrii s-ar zbuciuma în tânguiri de jale, s-ar mistui în războaie de ramuri şi n-ar mai găzdui trecutele copilării.
Şi dacă am uita surâsul lui trist, ar vui prin aer sonete, glosse, testamente, s-ar rostogoli-n vârtejuri pamflete, scrisori.
Ar curge istoria monoton, ar flecări gânditorii cu înţelepţii, poeţii ar dormi.

„Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.”

Şi dacă am uita privirea lui înnegurată şi arzătoare, ar plânge peste noi metafore şi versuri, ar izvorî poeme.
Ar năvăli peste noi reveriile nocturne şi o prelungă metamorfoză astrală ne-ar vraji iremediabil şi de neînţeles inimile.
S-ar perverti în păcat primul fior de iubire şi dragostea însăşi ar deveni relativă şi impură.
Şi dacă am uita fruntea-i înaltă, stihuri încifrate ar chinui ideile noastre aruncându-le ameţitor în imemoriale răstimpuri sau la ani lumină în viitor.
Ar văluri şi-ar vremui şi s-ar roti pe necunoscute mări sufletele noastre căutându-şi cuvintele, dorurile, aleanurile.

„Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.”