Lăcrămioare

De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist.  Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult de...

Fetele au numit-o Caly. O prescurtare de la Callisto, amintind de preafrumoasa prințesă arcadiană devotată lui Artemis, sedusă de Zeus, pedepsită de Hera, ce a ajuns în legendă cea mai cunoscută constelație, Ursa mare. Poate de la Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței cu vocea preafrumoasă, cea care, dăruindu-ni-l pe Orfeu, ne-a dat una din cele mai frumoase povești de iubire. Sau de la materna Kali, zeița timpului și a transformării din mitologia Hindu. Dar mai ales, ca o perfectă potrivire, din arabicul Khali, derivat de la ”khalil” însemnând ”prieten” , ”companion” , dar și ”vid” , ”gol” , exact ce a lăsat în sufletele noastre când nu a mai fost printre noi. Sigur că fetele nu au știut nimic despre posibile rădăcini nobile și rezonanțe mitice, nici măcar despre poeticul ”calin” românesc, și totuși toate acestea s-au adunat nebănuit într-un boț de câine pufos cu ochii ca mărgelele de onix ce a schimbat, înfrumusețând, viața fiecăruia dintre noi. În mitologia noastră person...

Azi noapte m-am dus în vizită la apartamentul părinților mei din B. Ancora mea eternă. Pe tocul ușii se cățăra un trandafir roz, plin de flori, cu unele crengi căzând liber peste ușă ca un arc. M-am gândit că trebuie să fie artificial, dar cu fiecare clipit de ochi se desprindea câte o petală și stătea suspendată o vreme, cât o privire. Fiecare lăsa în urmă un fir parfumat ce dansa hipnotic pe muzica adolescenței mele, încă vie în auzul meu. Peretele dintre bucătărie și camera de zi era făcut din spirale inegale de metal roșu și negru de-a lungul cărora se întindeau plante agățătoare cu frunze mărunte, verde crud. Mă minunam ce modernă și romantică în același timp devenise casa mea locuită de altcineva.  Deși părea că mai am doar câteva trepte, nu era atât de simplu de ajuns. La etajul al treilea am dat peste o saltea ce bloca scara. În spatele ei, o canapea. M-am așezat cu gândul să fac o poză. În cadru au apărut două chipuri de copii, un băiețel și o fată mai măricică. Mi-am dat ...

Mă las în voia zilelor lungi de vară în care, deși ar încăpea o mie de lucruri de făcut, totul din mine îmi spune că e pur și simplu vremea statului la soare. Nu că aș face-o la propriu, dar ideea totalei leneviri în moleșeala caniculei mi se pare extrem de atrăgătoare. E timpul în care nu s-ar întâmpla nimic, în care aș putea să dispar fără ca cineva să observe sau să se îngrijoreze, pentru că aș (putea) fi în vacanță.  Aș fi pe o insulă în mijlocul unui ocean de azur, pe o plajă cu nisip auriu, cu miros de alge și scoici, cu valuri blânde spălându-mi tălpile de orice griji sau oboseli. Aș dormi sub felinarul lunii și aș visa că plutesc pe ape line, legănată în barca abandonului de sine într-o soartă binevoitoare, protejată de furtuni ori monștrii din adâncuri. M-aș scufunda în voie în povești subacvatice printre corali și pești multicolori, învăluită în eterica muzică a sirenelor sfioase, zărindu-le doar ochii și părul albăstriu. Mi-aș spăla dimineața sarea de pe ochi cu rouă, m-...

Am foarte puține obiecte rămase de la părinții mei. Aproape nimic, urme vagi ale unei existențe modeste, dar pentru mine mereu suficiente. Cele mai dragi, ceasurile lor de mână simple și indestructibile. O familie mecanică rămasă intactă, cu ácele încremenite exact acolo unde le-a lăsat tatăl meu cu deja mult prea mulți ani în urmă.  Era obsedat nu atât de timp cât de exactitatea lui. De calitatea lui măsurabilă. A fi în prezentul exact era o formă de control a ceea ce îți putea scăpa ireversibil printre degete. Și-a trăit întreaga viață în acest ritm, al punctualității, al respectului față de fiecare minut, al lui și al fiecăruia.  Duc mai departe punctualitatea lui, dar nu și disciplina. Ajungem simultan, dar pe cu totul alte căi. El, un gardian al timpului, eu, o risipitoare. Nu m-a judecat însă niciodată pentru asta. Așa cum probabil nu m-a judecat în general. Era un om al faptelor, nu al interpretărilor. Ar fi corectat poate (mai) militărește zburătăcirile mele, dar nu l-...

Mama mea e un câmp de margarete, cât cuprind cu vederea vieții mele. E pâlcuri de flori pe marginea oricărui drum pe care merg, oricât de prăfuit sau de neînsemnat, amintindu-mi că frumusețea e la tot pasul. Că oricând îmi abat privirea e mereu cineva acolo, străjuindu-mă. Mama mea e începutul oricărei zile, de la prima. E aburul cafelei de dimineață, e amintirea cea mai dragă când o privesc punând ibricul pe foc, turnând cafeaua în apa clocotindă, lăsând zațul să se așeze și aruncând o privire fugară la urmele lăsate pe fundul ceștii goale. Ca și cum doar-doar îmi va fi bine.  Mama mea e hărnicia neobosită, e netristețea de câte ori intru pe ușă, e liniștea când sunt în preajma ei, e neuitarea. E simplitatea șoaptei de noapte bună. E până azi însoțitoarea mea înspre somn și doar gândul la propriile mele fete o egalează. Am urmat-o în a fi cântec de leagăn, alungător de coșmaruri, o aripă protectoare în odihnă, în vis.  Acum sunt doar eu aievea pe acest drum… Fata mea mare mă ...

Foială insuportabilă în pat până aproape de dimineață. Ciudățenia unei minți ce nu poate adormi, deși se poate relaxa. Corpul trosnește în încheieturi, mușchii zvâcnesc sau dor. Disconfortul în a-ți găsi poziția în care să te lași pradă somnului. Și apoi, cumva, în sfârșit, negură. Altcumva, altundeva pentru câteva ore.  Dacă aș putea surprinde momentul adormirii poate l-aș putea recrea. Dar scapă de fiecare dată conștientului, memoriei. E o fantă de trecere ce nu o pot desluși din nicio parte. Îmi amintesc disperarea de a adormi, dar nu și clipa în care am trecut pragul. Mă pot aminti visând, dar nu și cum am ieșit din vis. Poate așa e cu toate trecerile vieții. Te ții minte copil, dar nu și cum ai devenit necopil, adolescent și apoi altceva și așa mai departe. Oricum undeva sunt toate păstrate, amestecate. Poate așa e și somnul, în adânc, o altfel de trezie, în care mișcarea și opusul ei se contopesc. Pe culmile oboselii, însă, ți-ai dori ca toate acestea să fie limpezi, ordonate...

  ”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare.  Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea ...

Când se termină vacanța fetelor și pleacă, am sentimentul că rămân suspendată pe o sârmă încercând să îmi țin echilibrul. Țin în palme ca pe o prăjină de acrobat latura mea din pătratul pe care mi-l imaginez ca fiind mica noastră familie. În fața mea A, în aceeași ipostază, mă privește dincolo de cuvinte. Curbăm apoi liniile noastre rămase și le înșurubăm într-un cerc ce seamănă a cuib mereu gata pentru revenirea lor. Atunci ne facem iar pătrat și tot așa până ce noi doi vom deveni doar puncte întrerupte. Totul se petrece cu zâmbetul încurajator pe buze, doar ne-am străduit atât să le învățăm să zboare, nu pentru a le ține, ci pentru a le da drumul. Le șoptesc totuși înainte să iasă pe ușă, pentru a mia oară, să aibă grijă de ele, să nu se lase, să-și păstreze capul pe umeri, să nu uite că orice gest frumos înfrumusețează totul în jur, că orice act de bunătate face lumea mai bună. Ele mustăcesc cu îngăduință de parcă eu aș fi copilul naiv și inocent și chiar de nu îmi (mai) spun nimic,...

Îmi amintesc până azi sala cu ferestre mari și parchetul lustruit din frumoasa Casă a Armatei în care ne adunam copiii ofițerilor la sărbătoarea Pomului de Iarnă. Revăd bradul impresionant ce se ridica până în tavan cu ghirlandele lui de hârtie și staniol. Mulțimea de copii fremătând. Mi-e atât de clar în memorie poate și pentru că erau puținele momente în care tatăl meu era în preajmă. Dacă stau bine să mă gândesc, unul din foarte puținele evenimente la care m-a dus el însuși; ba într-un an mă învățase și o poezie cu copii așezați în fața vetrei ascultând poveștile mamei în timp ce afară viforea. Nu-mi pot imagina unde-o auzise, poate chiar de la mama lui pe care o adorase, o urmă din propria-i copilărie despre care vorbea rareori. Îmi pare nespus de rău că n-o mai știu. [Mult mai târziu am asociat-o unui colind ”când mama spune de Iisus cu glasul ei cel dulce” .] Oare unde găseau de fiecare dată un Moș Gerilă (că de Moș Crăciun nu se pomenea) atât de impozant, un uriaș în haină roșie...

Mă plimb prin pădurile inimii toamna, printre arțari și mesteceni, printre culori ireale și șoapte, prin respirația albă a copacilor ce-și cuprind ramurile în arcuri protectoare deasupra mea. Nu știu exact cum m-am nimerit pe cărările acestea, pe covorul lor moale de ace de pin aurii, ori cel foșnitor de frunze îmbătrânite. Nu ajung ușor în adâncul inimii mele, de obicei rătăcesc la liziera ei prin locurile sigure și superficiale, fără posibile ascunzișuri. Trăiesc și eu cu populara convingere că acest supra-organ ce adună și păstrează filmul afectiv al vieții noastre e fragil și vulnerabil, poate fi rănit, zdrobit și n-am de ce să hălăduiesc prea mult prin hățișurile lui. Cu toate acestea, acum n-aș vrea să fiu niciunde altundeva decât în locul din care nu lipsește nimeni și nimic. Inspirată de frumusețea toamnei din afară, deschid ușile melancoliei, ale speranței că poate ochiul meu îmbătat de culorile acestea va picta același tablou și înăuntru. Mă așteptam să regăsesc un copil zgri...

Mă împunge lumina cenușie, fără soare în genele leneșe, grele. ”Iar am dormit puțin și prost” , îmi spun cu reproș de parcă aș fi putut cu adevărat face ceva împotriva viselor ce m-au alergat până în zori. Dau totuși să mă trezesc cu bucuria unei noi dimineți, învârtind deja în minte nenumăratele lucruri plănuite. Mă întind ca de obicei pisicește, deranjând câinele tolănit pe picioarele mele amorțite. Numai că o armată de arcași liliputani și-au înfipt săgețile în mine ca în spinarea unui monstru și apoi m-au legat fedeleș de saltea. Iată-mă, un ditamai Gulliver răpus din nou de o ”simplă” durere de spate. Scoasă din ritm înainte de a îmi fi început măcar ziua. Sună cunoscut? În multe sunt marginală și izolată, dar durerea o împart cu lumea întreagă. Ne unește cu firele ei elastice de păianjen și ne țese cum vrea în plasa ei; un scai lipit de viață, de la un capăt la altul, de la ”durerile facerii” , ca nici unele, până la ”s-a stins după o lungă (sau scurtă) suferință” . Naturalist,...

Mă uit nostalgic în urmă la tânăra care într-un mijloc de august de la sfârșitul mileniului trecut pornea pe un drum pe care nu-l putea înțelege. Își concentra întreaga energie în prezentul care o urca pentru prima oară, cu toată înfrigurarea de rigoare, într-un avion ce avea să o ducă la ce părea pe atunci capătul pământului. Încerca să nu aibă nici un regret și nici o așteptare și mai ales nici un vis. Înțelesese deja cât de ușor se pot transforma acestea în coșmaruri. Se gândea doar că viața ar putea începe chiar atunci, ușor după 30 de ani, pentru că în sfârșit ceea ce o convinsese să zboare peste un întreg ocean era certitudinea iubirii. Și nu s-a înșelat. După alți 25 de ani ar face la fel pentru că într-o casă plină de dragoste nu s-ar putea simți vreodată imigrantă. Casa acesta pe care am început-o, așa cum se spune pe la noi, ”de la cuțit și furculiță”  și care s-a îmbogățit an după an cu viață și emoții umplând fiecare colț al ei. Un fel de arcă a speranței și a echilibru...

 Am ajuns în sfârșit în Cavendish, mai degrabă în Avonlea, pe o ploaie măruntă de sfârșit de mai. După o lungă călătorie ce parcă abia începe să își dezvăluie răscrucile. Am pornit de când mă țin minte. De când am descoperit imaginația, de când m-am întâlnit cu poveștile și ele au devenit realitatea fără de care nu puteam trăi. N-am știut atunci că în zorii maturității voi traversa de-a binelea un ocean, că mă voi muta cu un pas mai aproape, în limba lui Alice și a surorilor March, cele care au făcut posibilă nașterea Ei. Mai apoi, că după alți douăzeci și cinci de ani, voi străbate nenumărați kilometri până pe o insulă la Atlantic în care, pentru mine, bate însăși inima Canadei.   O inimă romantică în pieptul unei fetițe cu părul de foc asemeni pământului din jur. Anne Shirley (of Green Gables) m-a fermecat din prima clipă. O fetiță orfană, ce la 11 ani e deja greu încercată de nefericire. Înfruntă însă experiențele vieții cu puterea debordantă a imaginației ei, cu purit...

Nu știu ce să fac cu mine. Mă leagăn de pe un picior pe celălalt fără rost ca și cum asta ar balansa cumva talerele de emoții ce ba mă trag în adâncimile trecutului, ba mă aruncă în speranțele, dar și în grijile viitorului. ”E firesc” , îmi spun inspirând adânc, ”așa se întâmplă la trecerea oricărui prag.” Acesta nici măcar nu e chiar al meu sau poate de aceea e răvășitor. E al fetei mele. Amplific în mine ca de atâtea alte ori stările ei afective deja (prea) puternice. Ne ‘citim’ neliniștea una în ochii celeilalte, ne vine să râdem una de cealaltă, asta ca să nu plângem, și decidem să mergem să ne cumpărăm pantofi. Un asemenea eveniment are clar nevoie să fie trăit de la înălțimea tocurilor. ”Să le văd mari, cu școala terminată.” Legământul meu toți anii aceștia față de ce am considerat întotdeauna valoros și important. Era o mantră zilnică ce trebuia să îmi păstreze corpul și mintea într-o homeostază a sănătății și puterii de a le susține până își afundă rădăcinile, își cresc un t...

 Anul acesta am uitat. Am uitat pur și simplu de ziua aceea de ianuarie, incredibil de rece peste care căzuseră deja mult prea multe ninsori, în care între noi s-a așezat apăsătoare, mută, tristă neviața. Când mi-am dat seama, mi-am îngropat ochii în pământ de remușcare, de vinovăție, deși știam că nu ai murit nici pentru o clipă de-adevăratelea în mine, deși n-a trecut nici o zi fără un gând pentru tine. Mi-am spus apoi consolator că poate nu e așa rău că n-am rememorat momentul acela, că poate nu mai am nevoie de ziua aceea, că poate să se piardă în trecutul nediferențiat pentru că în sfârșit nu mai contează momentul despărțirii, pentru că de fapt nu s-a petrecut niciodată. Mi-am imaginat că îmi ridici bărbia fără vreun cuvânt și îmi îndrepți privirea înspre tine cea de acum, spre noi cele din prezent îmbrățișate în suflet, înțelegându-ne. Înțelegerea e de fapt cea mai anevoioasă. Nu se petrece probabil nicicând în timp real. Defazată de prioritățile vârstelor diferite, de ”revol...

Iubesc deplin luna aprilie, capricioasă, nehotărâtă, gălăgioasă și în același timp monotonă, îmbufnată și plictisitoare cu ploile fără sfârșit, înfloritoare și plină de speranță, în cele din urmă. Adolescența însăși. Între răzbătătorul Mărțișor și plenarul Florar, Prier e fluid, feminin, teluric și plin de vitalitate. Se dezvăluie ca un timp al metamorfozelor, al evenimentelor sacre, al vânturilor prielnice, al contradicțiilor, carnavalesc pe alocuri, un timp al trudei pământului, al curățeniei, al răbdării de a pune temelii, de a aștepta cu încredere. E poate timpul cel mai evident al încordării dintre văzut și nevăzut, dintre predeterminat și asumat, dintre moarte și viață. Nu e cale de mijloc. Simt profund, emoțional extremele în vremea aceasta, urmând simbolic calea naturală a seminței care moare pentru a rodi și drumul spiritual al misterului pascal, al morții și învierii lui Hristos. Inevitabil, îmi pun ciclic întrebările fundamentale despre destin, credință, despre semnificația ...

Dintr-o fotografie sepia de mai bine de 70 de ani îmi zâmbește un chip tânăr, luminos, cu ochi strălucitori (pe care eu îi știu ca cerul limpede de vară), cu părul frezat pe spate după moda vremii, pozând a june prim, cum se poza pe atunci. Pe dos, un mic text caligrafiat cu grijă, o promisiune de neuitare. Mai apoi, de pe raftul bibliotecii mele, dintr-o fotografie alb-negru, mă privesc două chipuri tinere și luminoase. Ea cu părul încrețit și aranjat după moda vremii, cu ochii pătrunzători (pe care eu îi știu căprui deschis), într-o rochiță cu guler rusesc și cu un mic șirag de perle la gât. El, neschimbat, poate doar cu zâmbetul mai reținut, mai serios, mai matur. Ce m-ar putea opri să îmi imaginez, pornind de la ele, o nemaipomenită poveste de iubire? Totul stă în iscusința povestitorului, în perspectiva lui: Ea, ingenuă, l-a fermecat din prima clipă, El, cuceritor, i-a tăiat respirația cu o simplă privire răscolitoare… ”La început, înainte, mi-ar fi adus luna de pe cer. Apoi…” , m...

Mi-e deja dor de ele. De fetele mele pornite în zorii anului nou pe propriul lor drum, cum se spune. Miroase a fraged, a promisiunea împlinirii, a frumusețe tânără, a libertate, a alb când închid ușa în urma lor. Închid și ochii și stau în dreptul ferestrei dinspre stradă, martora tăcută a plecării lor, mângâiată de soarele neașteptat de tandru de ianuarie și simt că totul va fi bine. Mă înfășor astfel o clipă în plus în aburul prezenței lor, apoi, resemnată, mă întorc la haosul rămas și încep să culeg și să orânduiesc cioburile inimii mele împrăștiate în amintirile casei în care au crescut și în care sunt acum doar musafire.  Cum nu ar folosi la nimic căderea în butoiul cu melancolie, îmi caut repede motive de reînsuflețire.  Întâi decid să nu scot bradul de Crăciun până în ultima zi înainte de colectare. Se ține încă atât de bine cu parfumul lui de sărbătoare, cu luminile și globurile lucinde încât nu-mi pot opri zâmbetul în preajma lui, nici starea aceea de seninătate, de b...