Mă împunge lumina cenușie, fără soare în genele leneșe, grele. ”Iar am dormit puțin și prost”, îmi spun cu reproș de parcă aș fi putut cu adevărat face ceva împotriva viselor ce m-au alergat până în zori. Dau totuși să mă trezesc cu bucuria unei noi dimineți, învârtind deja în minte nenumăratele lucruri plănuite. Mă întind ca de obicei pisicește, deranjând câinele tolănit pe picioarele mele amorțite. Numai că o armată de arcași liliputani și-au înfipt săgețile în mine ca în spinarea unui monstru și apoi m-au legat fedeleș de saltea. Iată-mă, un ditamai Gulliver răpus din nou de o ”simplă” durere de spate. Scoasă din ritm înainte de a îmi fi început măcar ziua.
Sună cunoscut?
În multe sunt marginală și izolată, dar durerea o împart cu lumea întreagă. Ne unește cu firele ei elastice de păianjen și ne țese cum vrea în plasa ei; un scai lipit de viață, de la un capăt la altul, de la ”durerile facerii”, ca nici unele, până la ”s-a stins după o lungă (sau scurtă) suferință”. Naturalist, macabru. Ce mi-o fi venind? E tot ea, cu imaginația ei bolnavă, strecurându-mi-se în sinapse.
Așa simt, că mă suspendă, că mă agățată cu sfori ca pe o paiață și mă mișcă mecanic după scenariul ei. Orice ieșire, orice încercare de libertate devine pedeapsă acută. Un dictator fără pereche. Sunt în mâna și la mila ei, dacă există milă în lumea ei.
Unii spun cu severitate că e într-adevăr o pedeapsă sau măcar un avertisment pentru firea noastră căzută, pentru păcate, pentru răutatea și negrija din noi. Că am creat-o prin comportamentul nostru, că o merităm, dar că e totuși o șansă spre îndreptare, spre a deveni mai buni. Alții spun că e doar o încercare, că trebuie să lupți cu ea, să o înfrunți cu forțele tale mentale nebănuite, să o dobori cu voința, doar ai creat-o în propria-ți minte. Iar alții, dimpotrivă, spun că astfel doar o ațâți, o înverșunezi. Contraintuitiv, trebuie să te lași în voia ei, să o accepți, să o îmbrățișezi, să o inunzi cu înțelegere, cu iubire ca parte din tine, ca experiență inevitabilă, ba chiar binevenită și să o lași să treacă cum trec toate cele.
N-a scăpat, așadar, nici unui fel de gândire. Toate au o rezolvare în metafizic.
Ce-aș mai putea eu să cred ori să spun? Deși obișnuită cu ea într-o formă sau alta, sunt mereu surprinsă când revine deschizând ușa cu brutalitate. Ca să fiu sinceră, de obicei trimite semnale delicate că e prin preajmă, doar că o ignor cu aroganță și atunci năvălește primitiv. Un musafir nepoftit și nedorit, ce îmi întoarce casa pe dos, răscolește prin sertarele deja lăsate vraiște, îmi consumă resursele și mă umilește în orgoliul propriu. Dar vrând-nevrând mă pune să fac curățenie, ordine, să reînvăț modestia, să îmi cercetez limitele, avuția, valorile. Când ajung cum trebuie, pleacă precum a venit, deși, precaută, lasă într-un colț o fantă vulnerabilă, «just in case».
Ne-am ”împrietenit” oarecum, «frenemies», preferabil la distanță, prin corespondență. Eu scriu pe îndelete, ea textează, un junghi ici și colo. Eu am planuri elaborate, holistice, ea, reacții impulsive de pirat. Eu, promisiuni, angajamente, ea își râde în barbă că a mai auzit din acestea. Râd și eu cam amar și caut noi remedii, ea se rafinează la rându-i. M-aș plânge, m-aș lamenta elegiac. Ea umple rafturi de literatură, biblioteci întregi.
Meticuloasă și precisă, îmi trimite chiar o carte la obiect. Painless: A novel about Chronic Pain and the Mind-Body Connection, de Chana Studley și alte liste peste liste de bibliografie ajutătoare. Știe că îmi place documentarea despre orice.
Îmi dă astfel de înțeles că nu vrea să câștige, deși poate. Însă îi place să mă încerce, să mă trezească din în ce i s-o fi părând că mă complac, să se joace, ca în această dimineață în care se înfășoară voluptos în jurul coloanei, între vertebre, în șolduri și încheieturi, anchilozându-mă. Mă secționează în dreptul diafragmei anihilindu-mi voința de a mă mișca, de a respira. E totuși onestă, revelându-mi că e doar o reflecție, un simptom, că trebuie să privesc dincolo de ea. Mă coboară ea însăși în viscere, până dau de râurile subterane din mine, cele ce nu renunță niciodată, amintindu-mi că viața însăși e curgere, uneori în sus ca sângele în vene.
E suficient pentru azi să mă ridic, să fac un pas, neeroic. Înghit un Advil și îmi văd de ale mele. Nu are încotro și trece.
Comments
Post a Comment