Lăcrămioare

Decupez neîndemânatic o pagină, o simplă instanță de viață și uitându-mă la ea așa, singură, izolată de confuzia unei existențe liniare, îmi pare ireală și nu știu dacă îmi văd propriul chip în ea sau fantasma imaginarului meu temporal. Jocul de-a numerele n-a fost niciodată punctul meu forte, iscodirea simbolică din jurul cifrelor rămâne însă o fascinație greu de rezistat. Mă împotmolesc sistematic în fața pragurilor convenționale. Naiv, 9 a devenit semnul unui miraculos noroc sau ultimul bastion de confort înaintea unei prăpăstii greu de trecut. Sub acest semn superstițios s-a scurs 49. Înainte de… Ce mă speria atât de tare? Faptul că am împlinit atât de puțin până atunci sau că a mai rămas (tot mai) puțin timp pentru împlinit? Faptul că nu știam cum am ajuns aici sau că nu știam încotro să mă îndrept de acum încolo? Mă aflam oare în fața unui simplu număr sau al unui întreg concept? Îmbătrânesc așa pur și simplu? E oare doar acest corp și așa fragil care trece sau și imater...

De ce nu mi se (mai) pare tragic că nu știu să scriu competent despre nimic, de ce nu mă (mai) înspăimântă gândul că nu voi ajunge la un moment dat să fiu expert în ceva, orice, că nu am un drum spre ceva care începe într-un punct și se sfârșește undeva, oriunde? Dulcea inconștiență a libertății de a fi nimeni, de a nu face nimic. Nimic excepțional. Ies în aerul umed, irespirabil al verii canadiene ca și cum contururile mele s-ar dizolva în vaporii statici și aș intra nedefinit în misterul unei lumi informe ale cărei legi materiale s-ar lipi pur și simplu de conștiință. Totuși gândurile mele sar din strop în strop ca degetele pe clape într-un Preludiu de Chopin și rătăcesc în game minore într-o paradoxală molatică vioiciune. Parcul se pierde în abur, demistificat doar de culorile strălucitoare ale toboganelor, barelor de cățărat, ale leagănelor, iar râsetele, strigătele copiilor se sparg de zidul de picuri și cad între așchiile de brad vibrându-le nefiresc, dar parcă muzical, absor...

Dantelăresc răbdător printre gânduri, printre amintiri, printre vise încercând să găsesc în ele spaime feminine ale îmbătrânirii, ale pierderii frumuseții, clasica depresie știind că poate s-au adunat mai mulți ani în urmă decât au rămas înainte. Deschid sertare înțepenite așteptând să iasă fuioare de regrete, de amare deziluzii, remușcări, dezamăgiri, căderi fără speranță. Mă simt pregătită să înfrunt primenitor tot bagajul crizei vârstei care se apropie, mă supun deliberat curățeniei de primăvară, dispusă să văd praful de sub pat, cuptorul ars, geamurile stropite. Mă trezesc cam șifonată, cu articulațiile amorțite la ciripiturile fetelor, dar la timp să particip la ritualul nostru de fiecare dimineață de a-i face cu mâna din geam lui A. când pleacă la serviciu. Mă trezesc zâmbind la gândul că facem asta de atâția ani și n-am lipsi în nici o dimineață. Mă trezesc iubindu-mi ridurile care încep să se adâncească în jurul ochilor, că-mi par rezultatul concentrării, efortului de ...

Trăiesc în ritmul faldurilor rochiței de balet a Annei. Se învârt roz, transparente pe muzica baletelor lui Tchaicovski și nu-mi pot lua ochii de la ele. Și e atâta chemare în ele, chemare spre acea incredibilă stare de deplină libertate a mișcării. Se mișcă grațios, urmând muzica și e atâta bucurie în tremurul lor de parcă s-ar învârti pe Broadway sau pe scena Scalei din Milano. Se învolburează la salturi și piruete și-mi pare că au mândria rochiei cu totul altei Anne, celebre, legendare. Apoi se prăbușesc ostenite asemeni Aurorei ce cade în somnu-i adânc și vrăjit. Trăiesc în ritmul clinchetelor Alexandrei, răsunând de la primele raze de soare cu: "Ai, mama, ai mama, mine go!", la "Ai, mama, Anna, papa!" sau "Apa, mama!/ Mama, chichi!/ "Tico!"/ Nu nani, mama, Anna, nu nani!/ "Go, mama!, Ai, mama!"/ "Inta, mama! Aier!"/ "Gata, mama!"/ "Cata, mama!"/  "Aa, mama!/  "Bai, mama!" etc. etc. [În trad...

Cu siguranţă lucrurile care se întâmplă sau care nu se întâmplă au explicaţiile lor uneori simple, alteori de nepătruns. Instinctiv ceva nesupus, necontrolat din mine se revoltă precipitat în faţa destinului, negăsind în fapt raţiuni suficient de nobile şi profunde de A FI, căutând eroic spre înfruntări istorice. Numai că istoria se scrie continuu şi atât de la fel. Acum 4500 de ani egiptenii conservau pentru eternitate VIAŢA. Ridicau imense, perfecte forme protectoare şi adunau după prestabilite legi toate lucrurile dragi, utile şi prețioase care să-i însoţească dincolo. Aproape neschimbate după atâta vreme, mesajele lor uimesc aparent, dar sunt ușor înţelese ca aspiraţii universale şi imemoriale spre viaţă eternă şi iubire. Femeile de atunci se voiau ca şi astăzi frumoase, se împodobeau cu coliere şi brăţări, purtau rochii din materiale fine şi-şi accentuau formele ochilor, principala poartă spre suflet. Sculptate în alabastru, calcar sau metal, formele lor perfecte, zâmbetul lor...