Praguri

Decupez neîndemânatic o pagină, o simplă instanță de viață și uitându-mă la ea așa, singură, izolată de confuzia unei existențe liniare, îmi pare ireală și nu știu dacă îmi văd propriul chip în ea sau fantasma imaginarului meu temporal. Jocul de-a numerele n-a fost niciodată punctul meu forte, iscodirea simbolică din jurul cifrelor rămâne însă o fascinație greu de rezistat. Mă împotmolesc sistematic în fața pragurilor convenționale. Naiv, 9 a devenit semnul unui miraculos noroc sau ultimul bastion de confort înaintea unei prăpăstii greu de trecut.

Sub acest semn superstițios s-a scurs 49. Înainte de… Ce mă speria atât de tare? Faptul că am împlinit atât de puțin până atunci sau că a mai rămas (tot mai) puțin timp pentru împlinit? Faptul că nu știam cum am ajuns aici sau că nu știam încotro să mă îndrept de acum încolo? Mă aflam oare în fața unui simplu număr sau al unui întreg concept?

Îmbătrânesc așa pur și simplu? E oare doar acest corp și așa fragil care trece sau și imaterialul receptacol de transcendent? Ce aș putea să devin când simțurile, facultățile tind să se altereze, cum să hrănesc substanța interioară care le-ar putea compensa? De unde aceste gânduri și cum se face că n-am reușit încă să mă înțeleg și să înțeleg mersul lumii? Aș putea continua așa, cu nesfârșite întrebări pentru care ar trebui să aleg un răspuns sau să fabric unul. Și nu e nimic nou sau spectaculos în asta, ba e chiar ridicol după atâta experiență a civilizației să privești firescul cu emfază.

Când e vorba de propria-ți viață, particularul devine tot ce contează, oricât de mediocru sau nesemnificativ ar fi scenariul. În ultimă instanță, și universalul marii literaturi pornește de la o simpla poveste a Cuiva și devine exemplar pentru că la un anumit nivel al ființei am trăit fiecare ceva măcar din fiecare poveste. Odată spusă, ea prinde viață și întâmplător poate urma destinul povestitorului fără să rodească neapărat, dar când scapă din această determinare devine Povestea dinspre care pleacă și spre care se aglutinează variațiile fiecăruia dintre noi.

Mi s-a părut întotdeauna o chestiune de mare orgoliu să crezi că vocea ta se poate adăuga Poveștii, Biblioteca fiind pentru mine simbolul absolut al umilinței de a încerca măcar să scrii. Dar iată-mă aici, în acest prag în care nu am nimic de dovedit sau de pierdut, în care orice fel de ambiție este irelevantă, încercând să pun în cuvinte ce nu mai poate sta doar în gând.

Îmi pot privi virajele vieții în lumea lui 9, spectaculoase uneori sau doar subtile, dar de fiecare dată definitorii pentru felia următoare de timp. Primul 9, înainte de un an a fost cu adevărat exploziv, salvator, miraculos și chiar dacă memoria explicită rămâne inaccesibilă, momentul e inefabil înscris adânc în  personalitatea mea. Cum ar putea fi altfel când generos primești o familie, un acasă și toată dragostea pe care acestea ți le pot da necondiționat. [Ciudat însă cum rămâne un reziduu emoțional de înstrăinare, de ne-apartenență în pofida conștientului sau a credinței.] Vara lui 9 ani va fi fascinanta vară a copilăriei în care am fost în singura “mare călătorie” cu trenul (la care am visat ani de-a rândul) din Bistrița la Timișoara. E greu de crezut că pot păstra în memorie atâtea imagini și senzații din “re-întâlnirea” cu orașul destin în care m-am născut și care urma să devină mult mai târziu, locul formării mele, locul meu cel mai drag. Neverosimil pot spune că “simt” gustul înghețatei de la cofetăria Violeta, mirosul trandafirilor din parcul Rozelor și o imensă stare de bucurie ca un vis împlinit. [Nu m-a atras și nu mă atrage nici acum mai mult vreun alt loc.] La 19 ani, ușor previzibil, a venit prima iubire. Neliniștitoare și total neașteptate au fost momentele incipiente de abandon de la traiectoria obsesivă, rațională a carierei, a “reușitei” profesionale în favoarea ilogicei căi a inimii. [Iluzorii sau înfundate vor fi fost ambele căi.] Vor mai trece 10 ani efervescenți și epuizanți până la iubirea care covârșește totul și devine fără echivoc pentru totdeauna și până la capătul lumii [la propriu]. 39 mă va fi găsit în ipostaza de mamă, neajustată la așa un nobil rol, dar total dăruită; împăcată încă cu vârsta, dar murind puțin cu moartea mamei, cu suferința ei, cu tăcerea ei; într-un lung doliu interior [tatăl meu urmându-i mult prea repede], tot mai izolată, trăind tot mai mult viața altora. Teama instinctivă de 49 s-a dovedit pe deplin justificată, doar că din cu totul alte pricini decât cele anticipate. Se deschid nebănuite hăuri când cu zâmbetul pe buze, cu încredere și cuvinte încurajatoare îi deschizi ușa spre libertate copilului tău și te descoperi împărțit, duplicitar, iar neliniștea și nesomnul devin stări primordiale. 

Odată trecute, ‘pragurile’ devin file de dosar, jocuri ale memoriei, titluri de capitol sau mai știu eu ce construcții ale minții în căutarea sensurilor vieții. Criteriul rămâne subiectiv și arbitrar, dar cum poți rezista privirii pe verticală în care întâmplare și alegere, șansă și destin par a se întrepătrunde în puncte ordonate matematic?