Lăcrămioare

Nu sunt niciodată pregătită pentru iarnă, deși nu e niciun secret că vine de fiecare dată. Se face brusc frig, ninge ca din senin, iarba încă verde îmbătrânește peste noapte și eu devin o palidă ființă zgribulită în frigida vreme lipsită de viață. Resemnată, protejată de căldura casei mă pierd privind cerul, șiragurile albe ce umplu orizontul, fulgii hieratici, aproape imponderabili plutind în voie, fără grijă și uit în cele din urmă cu totul neplăcerile practice ale întâmplării, zâmbesc copilărește și mă prind în joaca, în feeria, în lumea ei de basm. Oricât de atent, ochiul meu limitat nu poate cuprinde irepetabilul spectacol al fiecărei ninsori. Pare aceeași piesă, aceiași actori, dar e mereu o altă poveste cu alte personaje și alte destine, deși cumva cu același final. Cum se poate crea la nesfârșit cu doar trei atomi și un fir de polen sau de praf? Cum se poate reinventa aceeași formă, un simplu hexagon, în infinite variațiuni? Cum se poate modela un compus anorganic prin însăși t...

Mă frământă de multă vreme, până la insomnie, gândul de a scrie despre ‘cheie’ , chintesența obiectelor miniaturale sau a ‘mărunțișurilor’ surprinzătoare ale vieții. Mă pierd însă în polisemantismul ei ca Alice în Țara Minunilor, prea mare sau prea mică față de incitanta cheie, mereu neadecvată față de dimensiunea istoriei ei. De la cheița de aur sau fermecată din povești și mituri la banala cheie ce atârna la gâtul fiecărui copil al generației mele, de la simbol al călătoriei spirituale și inițiatice la uriașa cheie țărănească lăsată ‘în cui’ , la poartă, la vedere, de la cheile Templului la cheia de boltă, de la cheia sol la cheia succesului, ca să nu mai aducem în discuție cheia franceză sau Cheile Bicazului... Ce să alegi? Câtă neliniște, ce necaz pentru bătrâna ce nu-și găsește cheia casei, scrie părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii . Și câtă nădejde în rugăciunea ei către Sfântul Anton de Padova, popularul sfânt ce-și pleacă urechea la greutățile cele mai neînsemna...

Ca din senin în plin octombrie a început să plouă ca vara, cu picuri mari, nerăbdători. Un singur nor greu apărut nu se știe de unde în spatele casei, de cealaltă parte a străzii, soare. Mă refugiez în grabă în casă, uitând pe masa din curte ceașca de cafea. Mă uit ca printre lacrimi, fără să pot face vreun gest, la cana mea favorită din care sar zgunțiuri fine de zaț sub loviturile ploii. Mă gândesc că s-ar putea răsturna, că s-ar putea sparge, că ar putea pur și simplu dispărea și odată cu ea tot viitorul meu… trecut.  Ca atunci demult, în copilăria mea, când am scăpat neîndemânatică ceașca preferată a mamei… Mă învârteam ca de obicei prin bucătăria mică și înghesuită printre picioarele mamei și ale prietenei ei venite în vizită la o cafea, o țigară și o poveste. Simt încă mirosul de cafea fiartă în ibric și lăsată să se așeze, acoperită cu o mică farfurioară să își păstreze aroma. Mirosul de tutun, fumul tot mai pregnant al țigărilor aprinse una după cealaltă. Mă foiam pe scăune...

Mă simt atât de vinovată realizând că, obosită sau doar grăbită, înainte să pun jos cartea pe care tocmai o citesc, ‘tai’ în carnea ei cu un semn de carte sau doar cu o foaie de notițe oarecare. Feliez cu un gest mecanic, aparent obișnuit o ‘lume’ și ies din ea brusc cu o simplă mișcare a mâinii. Întrerup oare însăși existența poveștii, îi ciobesc oare integritatea lăsând-o în urmă sângerândă, neîncrezătoare în promisiunea revenirii? Sau poate resimt propria-mi fragmentare, poate inevitabil o frântură din mine rămâne între file... Cum de nu m-am gândit la asta niciodată?  Am aflat cu surprindere de curând și de procedeul invers. Historia Scholastica , manuscrisul lui Petrus Comestor din secolul al XIII-lea, avea paginile lipite două câte două și erau literalmente tăiate pe măsura avansării lecturii cu un mic dispozitiv ascuțit atașat de coperta cărții. [Deși parcă mai uimitor e supranumele autorului, Comestor (”Mâncătorul”), considerat un adevărat ‘devorator’ de cunoștințe.] Nu ș...

Cei mai de demult ca mine își amintesc cu siguranță cum copii fiind stăteam cu ochii lipiți de televizor pe toată perioada olimpiadelor, purtați ca într-o lume magică de vocea, de informațiile și cunoștințele, de moralitatea lui Cristian Țopescu, campionul indiscutabil al competenței, dar mai ales al ‘fair play-ului’ . Plonjam într-un univers al excelenței, al depășirii limitelor, al încercărilor și întrecerilor ce nici măcar nu știam că există, mereu în admirație, mereu în uimire, mereu convinși că mai mult de atât nu e cu putință. Emoție, tensiune, frustrare, mândrie națională, bucurie, dezamăgire, chiar supărare, dar mai mult decât orice încântarea de a vedea lumea întreagă adunată în jurul lacrimilor de fericire sau de tristețe ale celor mai puternici, mai atletici dintre noi. Lumea întreagă adunată în jurul a ceea ce modernitatea a numit “olimpism” , “spirit olimpic” . Jocurile, însă, nu au reușit niciodată să iasă din contextul social sau politic imediat, ele au reflectat de fiec...

Mă simt uneori un fir aproape imponderabil, un puf de păpădie plutind în vânt, în imensitatea aceasta a lumii, zburătăcind aproape liberă, cu suișuri și coborâri, schimbări de direcție, răsuciri și rostogoliri. M-aș putea pierde neștiută în infinitatea albastră sau m-aș putea îndrepta spre un loc potrivit, prielnic, în care aș putea prinde (noi) rădăcini, aș putea înflori și imaculat ar porni din mine alte fire în căutarea propriului rost. Oare nu se imaginează fiecare dintre noi într-o astfel de ‘țară’ , pe un pământ din acesta fertil, plin de oportunități, de roade la îndemână? E într-un fel un exercițiu interior de detașare, de reflecție, de admirație, de amintire, de speranță. Revizitez, cu lejeritatea acestei ‘fantazări’ de film suprarealist, variatele desprinderi oarecum firești ale vieții până la desprinderea aceea, cea mai mare, ultima dezrădăcinare, care te poartă înfrigurat spre ‘terra incognita’ . Mă revăd cu emoțiile gâtuinde, pe jumătate moartă de spaimă, pe jumătate încr...

Tot mai mult în ultima vreme obiectele activităților obișnuite se zbat să iasă din anonimatul decorului sau al purei utilități, îmi sar în atenție simbolic și în spațiul închis al izolării devin personaje într-o saga animistă: ceașca de cafea, ceasul de mână, cheia casei, semnul de carte, periuța de dinți ori nasturii rochiei. Toate au un destin, o poveste universală și intimă… De pildă nasturii… cu istoria lor îndepărtată, cu excesele vanitoase ale regilor purtând mii pe hainele lor... regești, cu lupte între bresle pentru întâietatea fabricării lor, cu damnarea lor ca semne ale păcatului și desfrâului, cu diversitatea și versatilitatea lor fără margini, cu deplorabilul plastic ordinar al producției de masă (devenind jalnic să ”lucrezi pe nasturi” ), cu nebunia colecționarilor... Îi simt fără echivoc în registrul definitiv al ”închiderii” , al ”încheierii” , ca ultimul act al îndelungului, laboriosului proces de a confecționa, tușa finală înaintea purtării. Sunt discret sau extravagan...

Îmi imaginez că fiecare dintre noi are o ”cutie” specială în care pune la păstrat obiecte incatalogabile sau mici amintiri, suveniruri, urme dragi ce înving trecerea timpului și pe care le vrem la îndemână. În cutia mea în formă de floare, ce adăpostise originar niște biscuiți chinezești din sâmburi de migdale absolut delicioși, se află, printre altele, un mic șirag de mătănii din sfoară neagră. Neașteptat, acum, patina lor deschide o fantă într-un trecut aproape ireal. Mă văd într-una din nenumăratele mele călătorii cu trenul din anii tinereții, într-un compartiment în mare parte gol, cu un călugăr cunoscut al acelor timpuri. Luându-mi inima în dinți deschid o timidă conversație. Jovial, cald, prietenos, de o cultură și o erudiție excepționale, vecinul meu ocazional de drum face din această întâmplare un eveniment de neuitat. Vorbim despre literatură, poezie (Radu Gyr, Zoița Lațcu, Ioan Alexandru, Arghezi, Eminescu, îi știe pe de rost), despre mâncăruri (în timp ce savurăm împreună g...

Până și cei mai realiști sau mai raționali dintre noi, chiar cei ce credem (mai) mereu că ne controlăm viața avem momente în care ne simțim depășiți de imprevizibil, de necunoscut, momente în care ne spunem că puțin ”noroc” nu strică. Îl invocăm atunci conștient sau nu, îi căutăm semnele, sau le ”confecționăm” noi înșine și chiar de nu ne în-credem în ele, aduc un licăr binevenit de speranță, un zâmbet de încredere măcar. Bănuiesc că așa gândea și tatăl meu, când în copilăria mea apărea acasă, an de an, de 1 Martie cu buchețele de ghiocei și trei mărțișoare din metal colorat. Mereu (cam) aceleași: un coșar pentru mama mea, o potcoavă pentru el și un trifoi cu patru foi cu o buburuză pentru mine. Mi se spunea că asta e tradiția, că poartă noroc. Privind în urmă, mă amuză și mă intrigă alegerea arhetipală a tatălui meu, un om cu totul nesuperstițios, ancorat în lumea concretă, imediată, fără repere semiotice sau mistice, care nu părea să-și fi pus vreodată problema unor înțelesuri ascu...

Cine o fi observat mai întâi rotundul ochilor, al soarelui, al lunii, mișcarea circulară a șarpelui spre a-și înghiți propria coadă, cine a decupat această perfectă formă din natură, umplând-o de sensuri, mistificând-o, așezând-o ritual pe degete? Cine a descifrat limbajul secret al unui simplu cerc devenit inel, cine l-a înnobilat sau blestemat, cine a încrustat prima rună în metalul incandescent? Îmi pare fascinant cum, din negura vremilor, un obiect cât conturul unui deget a traversat, a modelat nu mai puțin decât însăși istoria lumii, a dus la măriri și căderi, la izbânzi și dezastre, fiind în aceeași măsură un tăcut martor al poveștii (de iubire) a (probabil) fiecăreia dintre noi.  Nimic romantic în povestea primului inel al lumii, accidental creat, nu neașteptat, în mitologia greacă. Hercule zdrobește lanțurile ce îl țin pe bunul Prometeu pe munții caucazieni, dar Zeus nu își poate încălca promisiunea damnatoare împotriva titanului civilizator și pune un inel de fier (luat di...

Mă simt iremediabil măruntă, un strop de ploaie alunecând spre ocean, în fața imensității unui an întreg ce stă să înceapă. Atâtea zile de împlinit, atâtea nopți de visat, atâtea drumuri de încercat, de urmat. Nu sunt dintre acelea ce privesc anii ca simple abstracțiuni, ca simple fragmentări arbitrare, de conveniență ale unui timp continuu și liniar, prin care treci semi-conștient aproape neobservat, nici dintre cele ce prăpăstios sau exuberant văd în fiecare an nou un univers de planuri, proiecte, schimbări. Nu îmi e de fapt foarte clar ce sunt anii pentru mine, poate unități sentimentale, dar cert îmi plac pur și simplu răgazurile ”dintre” ei, micile rupturi contemplative în care delimitez trecutul de viitor, în care stau pe un colț de timp ca pe un colț de stea și pot cuprinde într-un gând tot ce am fost și ce voi fi. Fără regrete, fără așteptări, fără iluzii, deși cumva mereu cu speranță. Mă desfăt cu momentul acela în care închid pe îndelete o ușă și pășesc spre a deschide alta, ...