Lăcrămioare

Am citit Agapae, rodii și diamante (Editura Armonii culturale, 2025) pe nerăsuflate, incitată mai întâi de titlul atrăgător. Curioasă și nerăbdătoare ca la prima întâlnire. Apoi pe îndelete urmând semnele lăsate de creion. Am avut din prima clipă sentimentul că mă aflu în același timp într-un atelier de creație și într-un spectacol imersiv de tablouri ce se nășteau unele din altele. Stăteam la masa de scris împreună cu autoarea ca la o prietenească agapă, în timp ce gustam deja din fructul copt al rodiei poveștilor ei și mă răsfrângeam la rându-mi în diamantele gândurilor ei și ale cuvintelor șlefuite cu migală. Senzorială, francă, poetică, pendulând între introspecție și fantezie, între concretul biografic și metafizica simbolurilor, noua carte a Luisei Apostol e o complexă experiență intelectuală și de suflet. * ”Nisipul e cu adevărat poetic (...) și Țărâna” . Refuzând ”catifeaua” sau ”puroiul” ca repere estetice, Arta poetică a Luisei Apostol alege pe de o parte cristalele de nis...

Îmi place tot ce scrie Ioana Pârvulescu. Ce poate fi mai subiectiv decât atât? Poate pentru că îmi place persona ei publică, intelectuală, în întregimea ei, atât cât poate fi percepută din afară, din scrierile ei atât de variate, din prolifica ei muncă de editor sau de profesor. E intimidant să scriu despre ea când e unul din primele nume din cultura contemporană românească ce-mi vine în minte și în aceeași măsură e reconfortant din același motiv. E cumva de neatins și în același timp e caldă, apropiată, familiară. Nu e divizată în roluri, îmi pare că în toate instanțele e toate ipostazele ei: erudită, onestă, autentică, riguroasă și … inocentă, în cel mai bun sens al cuvântului. Inocenții (Humanitas, 2016) e așadar o binevenită proiecție atemporală a autoarei însăși, dedublată în povestitoarea adultă care își amintește, dar care pe nesimțite transferă povestirea fetiței Ana ce viu și nedisimulat trăiește în ea. Aceeași voce. Naivă, comică, jucăușă la începuturi, gravă, meditativă, m...

Primeam de la Alicia în anul ce a trecut, un întârziat (prin poștă) cadou de ziua mea, o carte de un autor (din nefericire) necunoscut mie, dar pe care ea îl urmărea și îl aprecia, Paul Gabor. Mediterana din mine (Oradea, Ratio et Revelatio, 2021). O copertă gri albăstruie, cu o mare înspumată, dar liniștită în fundal, cu o moară de vânt în centru, coline aurii în spatele ei, un drum și un gard (mai mult decorativ) în fața-i. Ulisse și Don Quixote îmi spun în gând, zâmbind.  Țin cartea nefiresc de mult în palme înainte să o deschid, ezit intimidată ca la orice întâlnire cu un străin, curioasă însă, pierdută în inspiratul titlu, în câte rezonanțe deschide (și) în mine. Port și eu o «Mediterană» pe undeva, una aievea pentru că am avut privilegiul să îi văd albastrul de cerneală, dar și alta mult mai subtilă, culturală sau mai degrabă arhetipală prin tot ce s-a creat pe malurile ei din imemoriale timpuri și care ca o boare a cucerit întregul continent, poate chiar lume… Surprizele î...

”Într-o noapte, intră în locuința judelui Thomas Werner un ungur cu un singur ochi și îl tăie cu sabia și îi spintecă un picior. Nefericitul a fost prins fofilându-se pe lângă Poarta Broaștelor, tot încercând să fugă din cetate. A fost executat a doua zi în Markplaz, prin decapitare.” (5) Așa începe, à la Games of Thrones , deloc pentru inimile slabe, cartea Ioanei Bradea Înalt este numele tău (Humanitas, 2017) răvășind din start idealizatele reverii medievale din tinerețea mea în care băteam zilnic dalele aceluiași burg.  E greu de crezut că un loc ce-și poartă pe picioare istoria te poate lăsa nemișcat, neafectat de murmurul trecutului ce schimbă compoziția însăși a aerului din jur. Mulți călătoresc spre astfel de experiențe, iar când îți e dat să trăiești într-un astfel de loc ești modelat interior, fără să știi, de greutatea, de responsabilitatea lui. Mi-am imaginat și eu povești misterioase inspirate de pașnicul, mic (pe atunci) oraș ardelenesc ce-și întindea existența cu mu...

Nu e bucurie mai mare pentru cititoarea din mine, decât 'să dau' peste cărțile prietenelor mele. Le imaginez scriind de mână, ca atunci demult când, tinere fiind, înmugurea prietenia noastră. Le simt concentrarea, efortul laborios de a duce la bun sfârșit un asemenea travaliu. Mă arde nerăbdarea să văd ce au (mai) devenit în timpul în care nu ne-am văzut sau pur și simplu mă îmbăt de 'orgoliul' de a cunoaște pe cineva care pune ceva atât de prețios pe raftul bibliotecii mele, chiar și virtuale… Am sentimentul că stau la lojă sau poate în primul rând în sala de teatru, că sunt cu un pas înaintea celorlalți nu neapărat în a citi cât în a înțelege, că am avantajul de a simți cumva de mai aproape intensitatea jocului de pe scenă. Că trecute experiențe și gânduri comune, proximitatea însăși de la un moment dat mă vor conecta cu ușurință la noul mesajul. Simt acut și neliniștea contrariului… Dacă de fapt nu voi înțelege? Dacă acest 'între timp' ne-a dus pe insule î...

“Am fost la Runc. Am vrut să beau apă din izvoarele copilăriei mele: de la Sleamăn și de la moara lui Vasiliuc. Au secat. Ce semn e acesta?” se întreabă pãrintele Ioan Pintea în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007, p. 198) deschizând o atrăgătoare si primejdioasă poartă spre căutări simbolice. Reîntoarcerea nu e niciodată una pitorească, detașată, nu e o aventură a curiozității, ci dimpotrivă e nevoia organică a memoriei de a se re-fixa în familiaritate, în cunoscut. Orice schimbare naște întrebări providențiale, devine, frizând superstiția, o problemă personală care trebuie să aibă un rost ascuns, un înțeles subtil. Amintirile curg nestăvilite stârnite de o cât de micã modificare în tabloul lăsat în urmă, rănite parcă de golul produs și încercând să se vindece prin re-memorare. În cazul lui Ioan Pintea găsesc că această mică notație e una din cheile de acces spre întreaga lume din jurnal, o lume intens populată cu admirabile personalități, mereu legate de ...

Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul. Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-a trezit şi mie cartea lui Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante (Polirom, Iaşi, 1997). Mereu în căutarea acestora, mi se părea de-a dreptul incredibil să primesc de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Mă pregăteam pentru o întăritoare incursiune în experienţa şi viaţa autorului, aşteptam insolite mărturisiri şi încercări personale în urma cărora să ţin în palme fără echivoc un şirag de limpezi mărgăritare iluminatoare ...

„Nu există întâmplare, doar destin” (Sábato, apud 92) Mă bucur, ca de fiecare dată, de intensitatea trăirilor, elanurilor fiecărui început şi mă încântă fără excepţie acest dar excepţional al 'luării de la capăt', al noii şanse, al speranţei; legea ciclicităţii vieţii fiind probabil cea mai benefică lege a naturii interiorizată de om, transformată ritual în traseu spiritual, în antidot la nesfârşitul lanţ de erori şi poate mai ales în poartă spre noi încercări, spre forţarea limitelor. O astfel de recurentă provocare este cartea lui Christian Crăciun, Intrări în Labirint (Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2005), o carte ne-liniştitoare, imprevizibilă,  explorând condiţia intelectualului, a creatorului în orice vremi, o carte metaforă de o dezarmantă sinceritate şi genuină modestie. Labirintul e, cred, unul din cele mai grele încercări la care oamenii (eroii) s-au supus din vremi ancestrale, devenind în răstimp unul din simbolurile cele mai sofisticate...

Mă învârt, ca de obicei înaintea urcării în avion, în jurul standului de cărți hotărâtă să îmi consum ultimii bani românești rămași și nu e prima oară când cumpăr o carte atrasă fiind de titlul ei întâi de toate: Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008). Și nu poate decât să mă încânte că autorul ei e Gabriel Liiceanu.  Mă despărțisem tragic, iremediabil de tatăl meu în urmă cu doar câteva zile și o asemenea întâlnire mi se părea de-a dreptul providențială, mângâietoare, ca o ultimă luminoasă compensație pentru tot ce a rămas netrăit între noi. Mă bucuram de găsirea acestei cărți ca de o dovadă atât de necesară în acel moment că nu se schimbase chiar totul în configurația afectivă a vieții mele, că în ciuda faptului că nu mai rămăsese nimic sau mai exact nimeni din vălul protector al copilăriei și adolescenței mele, mai aveam șansa refugiului din lumea punctuală a realităților zilnice în cea de dincolo de timp. Iar acesta părea ultimul dar al tatălui meu, care nu îmi refuzase...

De când mi s-a spus că fiecare tânăr are nevoie de un model în viaţă, de o călăuză pe drumurile ei am început şi eu cu obstinaţie să caut şi cu adevărat am descoperit oameni minunaţi în apropiere, căutând mai departe am întâlnit (pe viu sau în cărţi) admirabile personalităţi, doar că nici unul nu devenea Modelul meu, nici unul nu era desăvârşit. Am început să cred despre mine că sunt cusurgie şi trufaşă, că nici un om n-ar putea să-mi împlinească total aşteptările, iar pe atunci nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu. Unde să găseşti un rafinat om de cultură, un talentat scriitor, un om care să-şi trăiască viaţa cu demnitate, curaj, sinceritate, fără compromisuri, fără trădări, un prieten, un sfătuitor?  Nu l-am aflat în anii adolescenţei, dar nădăjduiesc că n-a venit nici prea târziu. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am sorbit cu toată admiraţia cuvintele scrise ca şi cum ar fi fost „rostite” şi pentru mine. Şi nu ştiu ce să preţuiesc mai mult, vasta lui cultură sau tăria şi ...