Nu e bucurie mai mare pentru cititoarea din mine, decât 'să dau' peste cărțile prietenelor mele. Le imaginez scriind de mână, ca atunci demult când, tinere fiind, înmugurea prietenia noastră. Le simt concentrarea, efortul laborios de a duce la bun sfârșit un asemenea travaliu. Mă arde nerăbdarea să văd ce au (mai) devenit în timpul în care nu ne-am văzut sau pur și simplu mă îmbăt de 'orgoliul' de a cunoaște pe cineva care pune ceva atât de prețios pe raftul bibliotecii mele, chiar și virtuale…
Am sentimentul că stau la lojă sau poate în primul rând în sala de teatru, că sunt cu un pas înaintea celorlalți nu neapărat în a citi cât în a înțelege, că am avantajul de a simți cumva de mai aproape intensitatea jocului de pe scenă. Că trecute experiențe și gânduri comune, proximitatea însăși de la un moment dat mă vor conecta cu ușurință la noul mesajul. Simt acut și neliniștea contrariului… Dacă de fapt nu voi înțelege? Dacă acest 'între timp' ne-a dus pe insule îndepărtate, dacă…?
Un șir întreg de emoții așteptând să 'download' cartea Aliettei, sub privirile amuzate ale fetelor mele mobilizate în jurul meu în cazul în care aș avea dificultăți tehnice și care îmi știu deja fervoarea când vine vorba despre prietenele mele… Le spun că mi-ar fi plăcut să am cartea fizică. Ușor demodată, citesc și cu degetele, cu ochii închiși când mă prinde oboseala, când doar epiderma rămâne sensibilă la lumea exterioară și absoarbe și filtrează senzații inaccesibile altfel. În plus, știu dinainte că trebuie să fie o carte frumoasă.
Nu mai observ privirea lor derizorie pentru că în fața mea a apărut o fereastră cărămizie, roșie, de parcă ar fi ușa casei mele și mă simt deja acasă. Ezit totuși cu inima strânsă în fața ambivalenței ei. Voi putea privi înăuntru? Voi rămânea înafară? Două lumi încleștate, una încercând să intre, alta să iasă, sau poate una năvălind și alta încercând să se apere, ori doar un perfect sau aparent echilibru între ex- și in-terior. Două ochiuri de geam luminate de miniaturile Aliettei, și două obloane ferecate. Chemare și tăcere.
În mijlocul coperții: Vânătorii de gânduri (scene apotropaice)
Aliette e o scriitoare, o poetă înnăscută, complexă, neobișnuită, o mare admiratoare și cunoscătoare a antropologiei culturale și a literaturii, o neobosită căutătoare de sine și a profundei spiritualități, o pasionată iubitoare de artă și de muzică, artistă și intelectuală rafinată, mereu extinzându-și, întregindu-și ființa. Pentru cei ce o cunosc, de la prima privire, această carte promite o mult așteptată re-întâlnire familiară, pentru cei ce o descoperă acum, o întâlnire memorabilă.
Mitic, poetic, vânătoarea e un ritual inițiatic, arhetipal, de la mayași la egipteni, de la antici la moderni, de la căprioară la ”mistrețul cu colți de argint”, misterele și simbolurile ei dăinuie din illo tempore și (iată) se îmbogățesc, se adâncesc cu fiecare nouă incursiune. Gândul? Stranie entitate. Unii spun că nici măcar nu există, că e doar un miraj, o iluzie, un construct ipotetic al minții care de fapt, nu e reală nici ea, un inorog pe care nu l-a văzut nimeni, niciodată. Pentru alții e spiritul însuși, viu, liber, periculos, de neoprit, un armăsar din cel mai frumos cu putință, ce te poate înălța sau pierde în aceeași măsură.
Vânarea gândului și îmblânzirea lui, transformarea lui în totem apotropaic (protector de duhuri rele) devine astfel fie ”o vânare de vânt”, fie o aventură din cele mai atrăgătoare și descrierea ei o incursiune în adâncurile umbroase și luminișurile însorite ale pădurii psyche-ului.
Ca orice pădure în prag de noapte și cea a minții e stranie, terifiantă, iar recunoașterea, asumarea fricii o condiție fără de care nu poate începe niciun drum. Numai că în cazul eroinei noastre, fricile par să-i impregneze fiecare celulă, fabricând o covârșitoare armură impenetrabilă, ”prea strâmtă, prea mică, prea neîncăpătoare” (7). Ea le-a adunat pe cele ale întregii umanități și anihilarea, sublimarea lor e anevoioasă și sufocantă, un exercițiu tulburător din care iese însă pregătită: ”Sunt un vânător de gânduri ascuns în liniștea serii.” (8)
Unde se ascund gândurile ce trebuie vânate în liniștea înserării, în aburul misterios al lumii nocturne? În subconștient, în vis, în joacă, în povești, în subliminal, în metafore, în pliurile iubirii, în imaginație, în dureri și pierderi, în contradicții, în îngrijorarea maternă, în recurențe, în cochetării, în meditații, în cioburile memoriei, în paradoxuri, ”după perdele proaspăt spălate” (24), în amintiri sau chiar pe ”o pajiște de toporași” (30).
Ludic, grav, meditativ 'vânătoarea' Aliettei trece prin toate aceste 'locuri' și 'pânda' ei trebuie să fie alertă la disimulările visului, la incongurențele memoriei, la hipnoza basmelor, la sincopele limbajului interior, la inconsistența timpului subiectiv. Nu poate ieși din această stare înainte de vreme, dar poate poposi. Și ce plăcută surpriză, pauzele ei contemplative! Mici tablouri, miniaturi caligrafice în care scrisul ei se intersectează cu evocarea celor ce au scris mai înainte, urme călăuzitoare pe un drum pe care nu ești niciodată cu adevărat singur.
Introvertită, introspectivă, mereu în căutare de rosturi, de esențe, de sensuri, de drumuri ce merită bătute, nu mă uimește deloc călătoria prietenei mele. Mă surprind însă, deseori, cum se și cuvine de altfel, decupajele realității ei interioare, umbrele personajelor ce o însoțesc sau ecoul vocilor ce răsună muzical în ea. O lume labirint. Ea și-a imaginat-o ca scene... din teatrul vieții, eu, egoist, aș vrea să fiu mai mult decât un spectator.
Sar într-un tablou ce ar fi putut fi real. ”Martușca, ce-ai mai făcut?” (20) aș putea întreba și eu. M-aș putea juca de-a v-ați ascunselea, ”Martușca, unde ești, Marutșca?” (21), aș putea clipi și m-aș putea minuna ”Cât ai crescut, Martușca!” (22). Apoi cu tristețe aș putea șopti și eu… ”Am plecat, Martușca, am plecat! Spune-i că am plecat…” (24) Pot limpede vedea cum… ”Cerul s-a luminat de la sfeșnic. Martha a adormit și visează. Pe pleoapa stângă a rămas o urmă dulceagă de soare.” (24)
M-aș putea strecura Între acte în culise, unde… ”La capătul culoarului / se întind firave / câteva amintiri. / Degete subțiri le dospesc / și le leagă cu grijă.” (54) M-aș putea pierde plină de dor în amintiri de copilă, de adolescentă, de îndrăgostită, de mamă, chiar de bătrână… până la Ultimul dans (fără muzică) în care… ”Zorile preschimbă visul în gând, în vreme ce prima / notă țășnește din inima plină de uimire. / Florile iau și ele culorile gândului și privesc încrezătoare / pământul din care se desprind încet, încet. / Le cresc aripi și plutesc în ceață căutând tainic iubirea cea adevărată.” (60)
Acesta e capătul drumului, sau mai degrabă centrul spre care converg toate gândurile, Inima, paradoxal. Abia acolo sunt cu adevărat 'prinse', în siguranță, abia acolo capătă forma lor cu adevărat personală. Mai rămâne doar un gest, cel sacrificial, purificator, creator, trans-mutarea inițiatei în noua stare… ”spațiul dintre un ochi și altul / se umple nostalgic / de căutările noastre / trebuie să eliberez din mine / lumina / marea operă / pentru a muri în liniște / în acest spațiu / fragil / dintre ce am fost și / ce sunt / numai tu / m-ai recunoscut / spulberi tristețea / și faci să curgă izvorul vieții care-mi potolește setea.” (Miniatură, 61)
Citesc și recitesc cu admirație cuvintele Aliettei. Știu că frunzăresc doar, o însoțitoare, atentă la fiecare foșnet, dar incapabilă de mai mult. Nu pot gândi și nu pot vâna gândurile ei, cu atât mai mult cu cât ele sunt poezie și legile ei îmi sunt necunoscute. Dar experiența ei e translatabilă. Ne dăm sau nu seama, suntem fiecare dintre noi vânătorii propriilor gânduri și ne așezăm trofeele mai întâi în camerele noastre psihice și emoționale, dându-le mai apoi drumul în afară cu mai multă sau mai puțină îndemânare, înțelepciune sau dragoste. Ea știe asta, de aceea pluralul inclusiv.
Ea a reușit să facă din asta un Poem. A răscolit în sensibilitatea ei intimă, a dat la o parte ”straturi râncede, betonate” (44), rugina, îndoiala, conformismul, indiferența, uitarea, înstrăinarea până a dat, de lumină, de cântec, de iubire, de liniște, până a dat ”Între dealuri / [de] apa [ce] curge tăcută. / Ea î(m)i este cale”. (52)
Finalul e seren, de o delicată frumusețe. Dryada ce îngrijește copacul, pădurea, fata pădurarului ”cu nume de floare-de-primăvară / strângându-și părul în zori”. (62) O metaforă a principiului feminin ordonator al psihismului nostru. Roditor, fertil, creator și etern, plin de speranță, de viață. Eu una mă înfășor cu acest gând și zâmbesc sperând că am reușit să privesc măcar printr-un ochi al ferestrei din cartea prietenei mele, Aliette, fata cu nume de cântec.
Aliette Mitu, Vânătorii de gânduri (scene apotropaice), 2020
https://www.blurb.com/b?ebook=722634
Comments
Post a Comment