Lăcrămioare

 ”Poți învăța orice dacă îți pui mintea.” Mi-a spus englezit, pe un ton calm și firesc. Nu e un îndemn al unui părinte către copilul lui, al unui profesor către studentul său sau al unui maestru către ucenicul său. Sunt vorbele unei tinere de 22 de ani care a trăit dintotdeauna cu această convingere. Nu îmi aduc aminte să își fi pus în cap să învețe ceva și să nu fi reușit să o facă măcar decent, dacă nu peste așteptări. De la a fluiera, la a pocni din degete ori la salutul vulcanian. De la cântece la pian și exerciții de patinaj aparent mult peste nivelul ei curent la cântatul la trombon, la memorarea unor musicaluri întregi. De la latină la programare și tot felul de materii cu nume incomprehensibile pentru mine. De la a găti mâncăruri sofisticate la ce mai știu eu ce. Acum a cerut o chitară. Mi-aș aroga ceva merite, doar e fata mea. Poate în elanurile mele părintești i-am spus și eu asta când i-a fost greu. Ce altceva aș fi putut să fac? Chiar dacă eu nu aș îndrăzni să mă gândes...

Le-am întins pe birou în fața mea ca pe un evantai, simbol al feminității, deschiderii, al eleganței, și fiecare părea că dezvăluie un pliu al destinului unui om care m-a cucerit și m-a uimit de la prima noastră întâlnire cu mulți ani în urmă. Cărțile Veronicăi Pavel Lerner. Mi le-a dăruit de curând cu generozitate, cu dedicații calde, porți înspre frumusețea în care crede cu sfințenie. Ordinea în care le-am citit a fost instinctivă, dar nu întâmplătoare. Oameni, repere, mărturii , Miniaturi de dincolo de Ocean , N. Steinhardt în care spui că nu crezi , Dialoguri fără granițe (cu Nicolae Băciuț, despre poezie) ca să rămân îndelung în poezia ei - Neterminatele secunde , Frumosului deschisă poartă . Am dat peste evocări tandre ale oamenilor de care a fost înconjurată, ale vremurilor trăite, ale locurilor ce s-au numit pe rând acasă. Mărturii emoționante, pline de sinceritate ale unui om ce vede un rost în toate și se îmbogățește cu fiecare întâlnire și experiență. M-a captivat lumea ei....

30 aprilie 2026. Ar fi împlinit 80 de ani. Cum se spunea în copilăria mea, 80 de primăveri. Probabil ar fi spus că e doar un număr oarecare pentru care francezii nici măcar nu au un nume specific, îl combină din douăzeci ca și cum după o vreme e cu totul firesc să nu ne mai luăm chiar așa în serios. Nu pentru că ar fi ceva mai serios decât a împlini douăzeci de ani, dar când o faci a patra oară poți glumi liniștit pe seama aceasta. Probabil nu ar fi numit-o bătrânețe, ar fi spus că e doar un cuvânt pentru care engleza de fiecare zi nici măcar nu are un termen al ei în afară de pretențioșii ”seniority” sau ”senescence”. Ar fi spus că sanscrita are zeci de forme pentru a exprima fiecare aspect al ei de la decrepitudine la venerabiliate, interesantă părându-i-se ”palitatva” ce onorează pur și simplu căruntețea. L-ar fi citat pe bătrânul Cato din ”De senectute”, neidealizând, dar îmbrățișând plăcerile echilibrate ale vârstei, și întocmai ca Cicero ar fi depășit dificultățile inevitabile al...

 Am crezut dintotdeauna că dacă ar fi să am un vis venețian ar fi unul crepuscular. Ar începe ca o plutire lentă pe ape întunecate, unde palatele ar respira istorie și melancolie. Gondola ar aluneca fără zgomot printre umbrele gotice, iar ecoul pașilor pierduți ar purta amintirea unor iubiri imposibile, ca în Othello , Act venețian sau Moarte la Veneția , totul pe muzica adaggio-ului lui Marcello. Aerul ar fi greu, aproape ireal, iar frumusețea orașului apăsătoare, ca o promisiune care nu poate fi împlinită. Chipuri incerte ar trece prin ceață, purtând secrete neîmpărtășibile, iar timpul ar fi suspendat între dorință și pierdere. Veneția nu ar fi un loc, ci o stare, o elegie în care fiecare reflexie ascunde o poveste tragică, iar fiecare clipă pare ultima. Nu știu dacă se potrivește cu visul venețian al Luisei Apostol, cert este că ea îl aduce pe al ei în realitate, îl urcă pe scenă și îl lasă să devină o poveste shakespeariană, românească sau poate doar umană. Totul a început cu ...

Nu mi-a trecut prin minte că mi-aș complica viața de bună voie când mi-am propus să scriu despre admirațiile mele, doar îmi e limpede care sunt. Care îmi sunt reperele. Ce mă călăuzește și mă încântă în continuare. Doar că atunci când m-am așezat să scriu mi-am dat seama cât de ușor e să cazi în superficial, în clișee, în moralisme. Cât de ușor e să ignori imperfecțiunile, contradicțiile, cât de periculos și de nedrept este și să generalizezi și să relativizezi. Mi se pare chiar că mi-am întins o capcană din care nu voi avea suficientă inteligență sau competență să ies neșifonată.  Dar dacă ar fi să îl ascult pe fizicianul Niels Bohr, ‘fiecare dificultate profundă își poartă soluția în ea însăși. Te forțează însă să îți schimbi modul de a gândi pentru a o găsi.’ Poate ”cheia” este tocmai ”principiul incertitudinii” formulat de Werner Heisenberg, un alt fizician celebru (și controversat), împrumutând un concept din fizica pe care nu o înțeleg ca atare, dar care poate răspunde at...

Dacă „cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui om tânăr este să-i lipsească capacitatea de a admira (...),” cum nota Andrei Pleșu în Jurnalul de la Tescani, putem oare rămâne tineri atâta vreme cât suntem în stare să admirăm?  O soluție de ”tinerețe fără…” Cu totul pe gustul meu, îndrăznesc să spun. Și presupune doar o îmbrățișare între valorile din afară și cele dinăuntru, o armonizare între model și aspirație, o continuă căutare de sine prin alții, o dorință sinceră de îmbunătățire. Mă gândesc nostalgic la o asemenea ieșire pentru cazul în care vârsta văzută și cea nevăzută s-ar distanța tot mai mult. În care lumea interioară cu energiile încă vibrânde s-ar găsi în dezacord cu îmbătrânirea trupului, dar copleșită de oboseala fizică și-ar simți amenințate vigoarea, interesul, entuziasmul pentru noutate, frumusețe, pentru profunzime și excelență, ori ar neglija nimicurile încântătoare care te fac să vrei să mai trăiești din plin indiferent de vârstă (și doar mai sunt atât...

Fiecare pas spre veșnicie contează. Timpul chiar zboară, îmi spun ca și cum ar fi o noutate. Altfel cum am ajuns deja aproape la sfârșitul încă unui an, când parcă abia făceam planuri pentru el? La sfârșitul unui sfert din noul veac, când parcă mai ieri ne îngrijoram de Y2K, de faptul că se putea deschide o prăpastie între milenii? La mai bine de 35 de ani de la revoluția începută la Timișoara și căderea regimului comunist, când mai simt elanuri tinerești pentru viitorul nostru? Cum am ajuns la o vârstă pe care nu demult nu mi-o puteam măcar reprezenta, când e încă atâta copilărie în mine? Par toate la o secundă distanță ca și cum nu s-ar măsura în ani ori decenii, ci în emoții ce mă copleșesc pentru că îmi pun în cârcă un trecut mai îndelungat decât reușesc să cuprind cu mintea.  Dar zborul oricât de scurt are avantajul privirii de sus, al panoramei întinse, al perspectivei. În zare, sunt aievea cu părinții mei, nu doar cu dorul nemărginit pentru ei. Trăiesc cu extraordinarele mel...