Lăcrămioare

Dacă „cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui om tânăr este să-i lipsească capacitatea de a admira (...),” cum nota Andrei Pleșu în Jurnalul de la Tescani, putem oare rămâne tineri atâta vreme cât suntem în stare să admirăm?  O soluție de ”tinerețe fără…” Cu totul pe gustul meu, îndrăznesc să spun. Și presupune doar o îmbrățișare între valorile din afară și cele dinăuntru, o armonizare între model și aspirație, o continuă căutare de sine prin alții, o dorință sinceră de îmbunătățire. Mă gândesc nostalgic la o asemenea ieșire pentru cazul în care vârsta văzută și cea nevăzută s-ar distanța tot mai mult. În care lumea interioară cu energiile încă vibrânde s-ar găsi în dezacord cu îmbătrânirea trupului, dar copleșită de oboseala fizică și-ar simți amenințate vigoarea, interesul, entuziasmul pentru noutate, frumusețe, pentru profunzime și excelență, ori ar neglija nimicurile încântătoare care te fac să vrei să mai trăiești din plin indiferent de vârstă (și doar mai sunt atât...

Fiecare pas spre veșnicie contează. Timpul chiar zboară, îmi spun ca și cum ar fi o noutate. Altfel cum am ajuns deja aproape la sfârșitul încă unui an, când parcă abia făceam planuri pentru el? La sfârșitul unui sfert din noul veac, când parcă mai ieri ne îngrijoram de Y2K, de faptul că se putea deschide o prăpastie între milenii? La mai bine de 35 de ani de la revoluția începută la Timișoara și căderea regimului comunist, când mai simt elanuri tinerești pentru viitorul nostru? Cum am ajuns la o vârstă pe care nu demult nu mi-o puteam măcar reprezenta, când e încă atâta copilărie în mine? Par toate la o secundă distanță ca și cum nu s-ar măsura în ani ori decenii, ci în emoții ce mă copleșesc pentru că îmi pun în cârcă un trecut mai îndelungat decât reușesc să cuprind cu mintea.  Dar zborul oricât de scurt are avantajul privirii de sus, al panoramei întinse, al perspectivei. În zare, sunt aievea cu părinții mei, nu doar cu dorul nemărginit pentru ei. Trăiesc cu extraordinarele mel...

De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist.  Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult de...

Fetele au numit-o Caly. O prescurtare de la Callisto, amintind de preafrumoasa prințesă arcadiană devotată lui Artemis, sedusă de Zeus, pedepsită de Hera, ce a ajuns în legendă cea mai cunoscută constelație, Ursa mare. Poate de la Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței cu vocea preafrumoasă, cea care, dăruindu-ni-l pe Orfeu, ne-a dat una din cele mai frumoase povești de iubire. Sau de la materna Kali, zeița timpului și a transformării din mitologia Hindu. Dar mai ales, ca o perfectă potrivire, din arabicul Khali, derivat de la ”khalil” însemnând ”prieten” , ”companion” , dar și ”vid” , ”gol” , exact ce a lăsat în sufletele noastre când nu a mai fost printre noi. Sigur că fetele nu au știut nimic despre posibile rădăcini nobile și rezonanțe mitice, nici măcar despre poeticul ”calin” românesc, și totuși toate acestea s-au adunat nebănuit într-un boț de câine pufos cu ochii ca mărgelele de onix ce a schimbat, înfrumusețând, viața fiecăruia dintre noi. În mitologia noastră person...

Azi noapte m-am dus în vizită la apartamentul părinților mei din B. Ancora mea eternă. Pe tocul ușii se cățăra un trandafir roz, plin de flori, cu unele crengi căzând liber peste ușă ca un arc. M-am gândit că trebuie să fie artificial, dar cu fiecare clipit de ochi se desprindea câte o petală și stătea suspendată o vreme, cât o privire. Fiecare lăsa în urmă un fir parfumat ce dansa hipnotic pe muzica adolescenței mele, încă vie în auzul meu. Peretele dintre bucătărie și camera de zi era făcut din spirale inegale de metal roșu și negru de-a lungul cărora se întindeau plante agățătoare cu frunze mărunte, verde crud. Mă minunam ce modernă și romantică în același timp devenise casa mea locuită de altcineva.  Deși părea că mai am doar câteva trepte, nu era atât de simplu de ajuns. La etajul al treilea am dat peste o saltea ce bloca scara. În spatele ei, o canapea. M-am așezat cu gândul să fac o poză. În cadru au apărut două chipuri de copii, un băiețel și o fată mai măricică. Mi-am dat ...

În vremea copilăriei și tinereții mele, în luna august ne antrenam pentru ”marea” defilare de ziua națională a republicii, sărbătorită pe 23 August - ziua când în 1944 armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat aliaților și ”bravei armate sovietice” . Un eveniment pe care, evident, comuniștii și l-au atribuit, ca mai toată istoria contemporană pe care o învățam la școală. Astfel, tot în mod evident, comemorarea era un elogiu fastuos adus partidului comunist și mai ales conducătorului lui ”mult iubit” . Veteranii de război sau persoanele cu adevărat implicate în evenimentele de atunci sfârșiseră tragic ori deveniseră devotați regimului mai mult decât țării. În cel mai bun caz, se pierduseră în marea anonimă a poporului.  Cum nimeni nu îndrăznea să contrazică în vreun fel ”linia de partid” , ne aliniam cu mic cu mare și băteam pasul în ritmul muzicii patriotice ce duduia în difuzoare, scandând lozinci adulatoare când treceam prin fața tribunei demnita...

Mă las în voia zilelor lungi de vară în care, deși ar încăpea o mie de lucruri de făcut, totul din mine îmi spune că e pur și simplu vremea statului la soare. Nu că aș face-o la propriu, dar ideea totalei leneviri în moleșeala caniculei mi se pare extrem de atrăgătoare. E timpul în care nu s-ar întâmpla nimic, în care aș putea să dispar fără ca cineva să observe sau să se îngrijoreze, pentru că aș (putea) fi în vacanță.  Aș fi pe o insulă în mijlocul unui ocean de azur, pe o plajă cu nisip auriu, cu miros de alge și scoici, cu valuri blânde spălându-mi tălpile de orice griji sau oboseli. Aș dormi sub felinarul lunii și aș visa că plutesc pe ape line, legănată în barca abandonului de sine într-o soartă binevoitoare, protejată de furtuni ori monștrii din adâncuri. M-aș scufunda în voie în povești subacvatice printre corali și pești multicolori, învăluită în eterica muzică a sirenelor sfioase, zărindu-le doar ochii și părul albăstriu. Mi-aș spăla dimineața sarea de pe ochi cu rouă, m-...