Fiecare pas spre veșnicie contează.
Timpul chiar zboară, îmi spun ca și cum ar fi o noutate. Altfel cum am ajuns deja aproape la sfârșitul încă unui an, când parcă abia făceam planuri pentru el? La sfârșitul unui sfert din noul veac, când parcă mai ieri ne îngrijoram de Y2K, de faptul că se putea deschide o prăpastie între milenii? La mai bine de 35 de ani de la revoluția începută la Timișoara și căderea regimului comunist, când mai simt elanuri tinerești pentru viitorul nostru? Cum am ajuns la o vârstă pe care nu demult nu mi-o puteam măcar reprezenta, când e încă atâta copilărie în mine? Par toate la o secundă distanță ca și cum nu s-ar măsura în ani ori decenii, ci în emoții ce mă copleșesc pentru că îmi pun în cârcă un trecut mai îndelungat decât reușesc să cuprind cu mintea.
Dar zborul oricât de scurt are avantajul privirii de sus, al panoramei întinse, al perspectivei. În zare, sunt aievea cu părinții mei, nu doar cu dorul nemărginit pentru ei. Trăiesc cu extraordinarele mele colege de facultate nu doar în căminul 13 într-un alt secol, ci măcar câteva minute pe zi, în viața de azi. Un prieten e rănit, împușcat. Alții nu mai sunt deloc. Chiar se întâmplă ca un tânăr excepțional al generației mele visătoare să ajungă președintele țării. Mă urc într-un avion care mă trece oceanul într-o cu totul altă viață. Îmi văd mezina dându-și ultimele examene de facultate și în același timp o însoțesc, mititică, în prima zi de școală cu ghiozdanul mai mare decât ea. Fetele încă țopăie fericite în jurul unei mogâldețe de câine mic, pufos și alb ce ne-a intrat în casă și în inimi. Simt zâmbetul pe care l-a pus pe chipul fiecăruia dintre noi și tristețea de neconsolat de când o face doar în amintire. Văd copacii din jurul casei noastre înălțându-se, înconjurându-ne familia ca într-o oază intimă și tot ce trebuie să facem e să ne ducem viețile cât mai liniștit la umbra lor. Și toate acestea și multe altele să se fi întâmplat doar într-o fluturare de aripi?
Poate timpul doar pare scurt nu pentru că zboară ci pentru că aleargă în cerc, în spirală ascendentă, cum ar spune optimiștii. Trecem cu el prin aceleași cicluri istorice, repetăm aceleași obiceiuri, perpetuăm aceleași credințe și tradiții. Ne măsurăm trecerea în noapte și zi, în anotimpuri, în momente sacre și profane, în așteptări și praguri. Parcurgem disciplinați, entuziaști, plictisiți ori siliți aceleași trasee zilnice. Rumegăm aceleași îngrijorări. Ne punem aceleași întrebări. Suferim din aceleași cauze. Iubim cu aceeași pasiune. Visăm mereu o lume mai bună. Cădem pradă acelorași oboseli. Circumscriși unui joc implacabil, nu ne rămâne decât să găsim un rost doar al nostru în acest pre-destin. Doar așa, noi și timpul nostru, devenim.
Aș alege, fără echivoc, unul legat de inimă.
Iubesc astfel tot ce ține de rostul meu matern, oricât de mărunt, de monoton, de predictibil. Mă regăsesc în cel în care sunt cuvinte dăruite. M-ar bucura desigur să ajungă undeva. Să bucure, să mângâie, să înseninează un suflet măcar. Mă întristez invariabil când repetăm aceleași erori istorice în care ura, intimidarea, frica, minciuna și altele din acestea sunt politică de stat și cred în rostul meu de a nu le lăsa să prolifereze măcar în jurul meu. N-aș schimba nimic din nici o dimineață pe care o încep recunoscătoare cu A și din nici o seară pe care o închei citind. Nimic nu mă onorează mai mult decât rostul de a fi prietenă. Mă bucur de fiecare primăvară ca de prima și ce ar putea egala încrederea că vine fără greș la fel de frumoasă? Nu în ultimul rând, oricât s-ar învârti viața prin aceleași puncte, fericite ori nefaste, atâta vreme cât trece prin sărbătoarea Crăciunului nu poate fi decât speranță în sufletul meu și în lume.
Poate are și timpul ca și inima câte o sincopă, un interval în care încremenește și nu te poți gândi la nimic altceva decât le el. Ți se dezvăluie atunci ca darul cel mai frumos, cel pe care-l primești din clipa cea dintâi și care îți e dat până la ultima. Îl poți face să alerge, să zboare, sau pur și simplu să dureze. Nu îl poți desigur opri de-adevăratelea și nici întoarce. Ți se descoperă astfel rostul ultim de a-l trăi din plin, frumos, fără regret.
Comments
Post a Comment