Lăcrămioare

30 aprilie 2026. Ar fi împlinit 80 de ani. Cum se spunea în copilăria mea, 80 de primăveri. Probabil ar fi spus că e doar un număr oarecare pentru care francezii nici măcar nu au un nume specific, îl combină din douăzeci ca și cum după o vreme e cu totul firesc să nu ne mai luăm chiar așa în serios. Nu pentru că ar fi ceva mai serios decât a împlini douăzeci de ani, dar când o faci a patra oară poți glumi liniștit pe seama aceasta. Probabil nu ar fi numit-o bătrânețe, ar fi spus că e doar un cuvânt pentru care engleza de fiecare zi nici măcar nu are un termen al ei în afară de pretențioșii ”seniority” sau ”senescence”. Ar fi spus că sanscrita are zeci de forme pentru a exprima fiecare aspect al ei de la decrepitudine la venerabiliate, interesantă părându-i-se ”palitatva” ce onorează pur și simplu căruntețea. L-ar fi citat pe bătrânul Cato din ”De senectute”, neidealizând, dar îmbrățișând plăcerile echilibrate ale vârstei, și întocmai ca Cicero ar fi depășit dificultățile inevitabile al...

 Am crezut dintotdeauna că dacă ar fi să am un vis venețian ar fi unul crepuscular. Ar începe ca o plutire lentă pe ape întunecate, unde palatele ar respira istorie și melancolie. Gondola ar aluneca fără zgomot printre umbrele gotice, iar ecoul pașilor pierduți ar purta amintirea unor iubiri imposibile, ca în Othello , Act venețian sau Moarte la Veneția , totul pe muzica adaggio-ului lui Marcello. Aerul ar fi greu, aproape ireal, iar frumusețea orașului apăsătoare, ca o promisiune care nu poate fi împlinită. Chipuri incerte ar trece prin ceață, purtând secrete neîmpărtășibile, iar timpul ar fi suspendat între dorință și pierdere. Veneția nu ar fi un loc, ci o stare, o elegie în care fiecare reflexie ascunde o poveste tragică, iar fiecare clipă pare ultima. Nu știu dacă se potrivește cu visul venețian al Luisei Apostol, cert este că ea îl aduce pe al ei în realitate, îl urcă pe scenă și îl lasă să devină o poveste shakespeariană, românească sau poate doar umană. Totul a început cu ...