Am crezut dintotdeauna că dacă ar fi să am un vis venețian ar fi unul crepuscular. Ar începe ca o plutire lentă pe ape întunecate, unde palatele ar respira istorie și melancolie. Gondola ar aluneca fără zgomot printre umbrele gotice, iar ecoul pașilor pierduți ar purta amintirea unor iubiri imposibile, ca în Othello, Act venețian sau Moarte la Veneția, totul pe muzica adaggio-ului lui Marcello. Aerul ar fi greu, aproape ireal, iar frumusețea orașului apăsătoare, ca o promisiune care nu poate fi împlinită. Chipuri incerte ar trece prin ceață, purtând secrete neîmpărtășibile, iar timpul ar fi suspendat între dorință și pierdere. Veneția nu ar fi un loc, ci o stare, o elegie în care fiecare reflexie ascunde o poveste tragică, iar fiecare clipă pare ultima.
Nu știu dacă se potrivește cu visul venețian al Luisei Apostol, cert este că ea îl aduce pe al ei în realitate, îl urcă pe scenă și îl lasă să devină o poveste shakespeariană, românească sau poate doar umană. Totul a început cu patru poeme apocrife, monologuri ale personajelor principale din Othello, pe care le-a scris și rescris ca într-un fel de abandon dincolo de timp. Peste ele s-au așezat impresiile unei călătorii recente la Veneția și întâlnirea cu versiunea engleză a volumului Sette giorni a Venezia, a lui Gianmaria Dona Dalle Rose. Apoi, frumoasa ei ”nebunie” a prins în joc o echipă de oameni talentați și inimoși care își găsesc timp și energie să iasă din adevărata nebunie a lumii de zi cu zi și să ne încânte cu arta lor.
E ușor de imaginat că toată această admirabilă aventură implică un efort considerabil și o dăruire plină de pasiune și nu e nimic mai interesant pentru un jurnalist decât să ajungă în culisele pregătirilor și să-i iscodească pe artiști. (v. Observatorul online)
”Ceea ce facem împreună pentru acest spectacol e uriaș. Suntem amatori cu varii înclinații, talente, temperamente, biografii. Încercăm să ne completăm, să ne armonizăm, să realizăm acest spectacol laolaltă. Eu scriu și regizez; ei știu să recite, să cânte, să danseze, să acopere necesitățile tehnice. Mizăm pe dragostea de teatru a fiecăruia dintre noi, pe inspirație, pe muncă, pe noroc,” ne mărturisește autoarea. E adevărat că Gelu Apostol, producătorul și regizorul tehnic al spectacolului, se gândea că titlul potrivit ar fi ”Coșmar venețian”, bănuim că din motive legate nu doar de destinul tragic al eroilor piesei.
Pentru Angela Stoița, Desdemona e șansa de a întruchipa ”o persoană care a iubit cu un suflet pur, sigură de dragostea ei și căreia nu i-a fost frică să o declare nici măcar în fața morții.” Tânărul Adrian Balan în rolul lui Lodovico trece printr-o ”mare experiență de învățare” care îl împinge să crească în încredere și emoție. Pentru Anca Toma-Scarr rolul Emiliei ”este o modalitate de exprimare personală” nu numai pentru că implică pasiunea de a cânta, dar și pentru că o experiență de viață i-a generat trăiri și sentimente similare cu cele ale Emiliei. Amber Marie Moore și Jason Schattman oferă prin dans o imagine emoționantă a fulgurantei și totuși eternei relații dintre Othello și Desdemona. Iar Vladimir Radian își asumă aproape imposibilul de a se transpune cu talentu-i deosebit în două ipostaze incompatibile - Othello și Iago, un regal actoricesc.
Imposibil de rezistat tentației teatrale, jurnalista din mine se visează cronicar intrigant la curtea regală elisabetană, șoptindu-i reginei în ureche basme despre piesa ce se va juca în seara aceasta. Și anume că personajele nu sunt ce par a fi chiar dacă au costume venețiene și vorbesc în pentametri iambici. Iago arată publicul cu degetul și pare un călător dintr-un viitor în care el e universalizat pe ceva ce se numește rețea socială. Desdemona poartă în ea eternul feminin pur și delicat, dar e stăpână pe deciziile ei și îi face pe toți să se simtă mizerabil după ce moare. Emilia i-a ”furat” Aria salciei Desdemonei și o doare sufletul de regret. Othello e cârpă de tristețe și suferință mai ceva ca batista blestemată. Noroc cu tânărul Lodovico adolescent serios și cu picioarele pe pământ. Așa ne salvează de fiecare dată tânăra generație. În plus, umblă vorba că vor fi iatagane, săbii și cine știe ce alte arme periculoase. Așa că nu își poate permite să moțăie în timpul spectacolului cum a făcut la cel cu prințul nordic care se tot întreba dacă să fie sau să nu fie. Apoi se și cântă, ba se și dansează.
Va fi o seară de neuitat, de neratat.
Comments
Post a Comment