Fetele au numit-o Caly. O prescurtare de la Callisto, amintind de preafrumoasa prințesă arcadiană devotată lui Artemis, sedusă de Zeus, pedepsită de Hera, ce a ajuns în legendă cea mai cunoscută constelație, Ursa mare. Poate de la Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței cu vocea preafrumoasă, cea care, dăruindu-ni-l pe Orfeu, ne-a dat una din cele mai frumoase povești de iubire. Sau de la materna Kali, zeița timpului și a transformării din mitologia Hindu. Dar mai ales, ca o perfectă potrivire, din arabicul Khali, derivat de la ”khalil” însemnând ”prieten”, ”companion”, dar și ”vid”, ”gol”, exact ce a lăsat în sufletele noastre când nu a mai fost printre noi. Sigur că fetele nu au știut nimic despre posibile rădăcini nobile și rezonanțe mitice, nici măcar despre poeticul ”calin” românesc, și totuși toate acestea s-au adunat nebănuit într-un boț de câine pufos cu ochii ca mărgelele de onix ce a schimbat, înfrumusețând, viața fiecăruia dintre noi.
În mitologia noastră personală cățelușa e Vesta, spiritul blând al casei, protectoare, alertă, preocupată de starea noastră de bine. De fapt umbra și suportul meu. Eu însămi, o casnică. Poate sună ciudat să o pun ierarhic deasupra, dar nu e nejustificat. Pe când eu mă împart în roluri fără a mă dedica cu totul vreunuia, pentru ea casa, curtea și tot ce ținea de ele erau nedisimulat rațiunea ei de a fi. Am ucenicit timp de 12 ani încercând să înțeleg și să învăț câte ceva din acest devotament, din acest fel de iubire. A fost copleșitor, așa cum mi-au spus toți cei care au trăit această experiență, și mi-a atins straturi emoționale despre care nici nu știam că există. Privind în urmă, simt doar recunoștință pentru un (alt) drum pe care l-am urmat fără să vreau, dar care s-a dovedit un dar fără pereche.
Am rezistat îndelung asalturilor, rugăminților fetelor de a lua un câine, scrisorilor lor pline de desene și pledoarii despre ”singurul vis al vieții lor”. Era dintre puținele limite peste care nu voiam să trec, nici măcar de dragul lor, și aveam argumente solide. Nu doar că mă intimidau și mă speriau animalele în general, dar programul nostru zilnic era deja încărcat aproape de refuz; iar două preadolescente erau îndeajuns pentru a-mi ocupa mintea și inima. În plus, abia începeam să sper la clipe de ”libertate” odată cu independența lor tot mai mare. De ce ne-am complica viața, mai exact, viața mea? Știam instinctiv că în ciuda tuturor promisiunilor lor și câinele va ajunge în grija mea. Totuși, când A mi-a mărturisit că și el și-ar dori și că ar trebui să le dăm fetelor șansa de a se responsabiliza îndrăgind, am cedat. Și a avut dreptate.
Am acceptat într-o senină dimineață de martie, iar seara aveam mogâldeața în casă. ”And the rest is history”, cum ar spune englezii.
Și ce poveste! A început pentru mine cu un fel de amuzament în fața unei făpturi simpatice și inocente, a trecut printr-o depresie de tip postnatal, când m-am trezit singură acasă cu ea 一 codiță după fiecare pas al meu, ascunzându-se în papucul meu de casă, dovedindu-se imposibil de hrănit și făcându-și nevoile pe covor, consecvent lângă păturica absorbantă. A avut și o perioadă roz în care, după ce a ros un stilou cu cerneală roșie până a curs pe (același) covor, s-a tăvălit în culoare ca un mic artist cufundat în propria-i artă. Apoi, treptat, a căpătat forma și chipul familiei noastre, până a devenit inima în jurul căreia ne adunam zâmbind, unindu-ne cum nu știam că eram în stare.
De mine s-a lipit la propriu. Sub biroul meu în timp ce scriam sau navigam pe internet fără rost. Cu capul în poala mea când mă așezam să citesc sau să mă uit la televizor. Sub picioarele mele când făceam curat sau orice altă treabă. În bucătărie când găteam știind că e întotdeauna ceva bun și pentru ea. Răbdătoare la fereastră să mă întorc chiar și după cea mai scurtă ieșire, întâmpinând-mă cu sărituri frenetice și explicații vocale despre singurătatea ei. Extaziată să-i pun lesa, mulțumită să mă urmeze oriunde. În somn la picioarele mele, uneori chiar peste ele. O prezență constantă, luminându-mi zilele până la sfârșit. M-a acceptat complet, cerându-mi în schimb numai să fiu prezentă pentru mine însămi mai întâi, apoi pentru ea. Ceva ce nimeni altcineva nu ar putea face vreodată.
Cum s-ar putea mulțumi pentru toate acestea? Doar purtând-o mereu în gând, în culcușul pe care și l-a făcut în mine, acolo la limita dintre memorie și imaginație unde se nasc cele mai frumoase povești.
Comments
Post a Comment