Nu mi-a trecut prin minte că mi-aș complica viața de bună voie când mi-am propus să scriu despre admirațiile mele, doar îmi e limpede care sunt. Care îmi sunt reperele. Ce mă călăuzește și mă încântă în continuare. Doar că atunci când m-am așezat să scriu mi-am dat seama cât de ușor e să cazi în superficial, în clișee, în moralisme. Cât de ușor e să ignori imperfecțiunile, contradicțiile, cât de periculos și de nedrept este și să generalizezi și să relativizezi. Mi se pare chiar că mi-am întins o capcană din care nu voi avea suficientă inteligență sau competență să ies neșifonată.
Dar dacă ar fi să îl ascult pe fizicianul Niels Bohr, ‘fiecare dificultate profundă își poartă soluția în ea însăși. Te forțează însă să îți schimbi modul de a gândi pentru a o găsi.’ Poate ”cheia” este tocmai ”principiul incertitudinii” formulat de Werner Heisenberg, un alt fizician celebru (și controversat), împrumutând un concept din fizica pe care nu o înțeleg ca atare, dar care poate răspunde atâtor întrebări din legile mai ales nescrise ale firii umane. Par și ele o serie de probabilități impredictibile și totuși imuabile întocmai ca cele ale fizicii.
Tot ce pot spune până una alta cu certitudine este că admir fizicienii.
Pentru curajul pe care l-au avut dintotdeauna de a împinge limitele observației și ale înțelegerii lumii în care trăim și ale universului căruia îi aparținem înfruntând dogme, mistificări, frici, scoțând la iveală adevăruri care au schimbat fundamental cursul dezvoltării și istoriei noastre.
Pentru că au simțit că au obligația intelectuală și morală de a descoperi legile universului ca expresie a creației divine asemenea lui Isaac Newton.
Pentru travaliul însingurat de căutători în stele. Contestați, marginalizați, luați în râs, dar nerenunțând la viziunea lor, la determinarea de a mai lămuri un mister, de a mai trece un prag. ‘Doar orice viziune e o glumă până apare primul om care o împlinește’, spunea Robert Goddard cel ce a demonstrat, în ciuda nenumăraților sceptici, că o rachetă poate înainta dincolo de atmosfera pământului.
Pentru ”nebunia” minții sclipitoare și nonconformiste care duce la legendă, à la Richard Feynman.
Pentru naivitatea de a crede că orice descoperire științifică e bună și importantă și ar trebui să ajute omenirea și pentru conflictul interior ori remușcarea când devine armă de distrugere.
Pentru modul în care visează ”de la quarkuri la quasari” (Zeno Folescu), de la teorie la aplicabilitate, de la a înțelege cosmosul la a călători prin el. ‘S-a dovedit deseori că visul de ieri e speranța de azi și realitatea de mâine’, spunea pe bună dreptate același Goddard.
Pentru îndrăzneala de a spune că universul se poate crea din nimic ca Stephen Hawking.
Pentru cum își imaginează sau cred, spre exemplu, într-o teorie finală, unificatoare asupra naturii ca Steven Weinberg sau într-o ordine misterioasă care definește lumea, într-o forță subtilă, intangibilă și inexplicabilă asemeni lui Albert Einstein.
Dar cel care m-a făcut să admir cel mai mult frumusețea din spatele unui domeniu greu inteligibil pentru mine este Alan Lightman, fizicianul-scriitor. Rămâne unic în poziționarea lui la întretăierea dintre știință și artă. Trece, aparent cu ușurință, de la fizica teoretică la literatură îmbinându-le în cele din urmă. Abordează competent și poetic eseul științific, ori căutarea de tip filosofic, privind stelele cu ochiul și mintea fizicianului, dar cu sufletul scriitorului.
Visele lui Einstein este acel roman pe care l-aș lua cu mine pe o insulă pustie dacă dintr-un motiv anume îmi e îngăduit numai unul. Un roman metaforă al fizicianului care încearcă să înțeleagă timpul și paradoxurile lui ‘pentru a se apropia de Cel Bătrân’. Visează lumi în care timpul are proprietăți distincte doar că nu le descrie matematic, ci prin comportamentele oamenilor, sublimând stilistic claritatea, precizia abordării științifice și contradicțiile, ambiguitățile sufletului uman. E desigur un omagiu, discret, aproape liric, neapologetic însă, adus unei personalități geniale și creatoare care vrea să se apropie de Absolut și descoperă Relativitatea.
Dar asta nu înseamnă în nici un caz abandonul aspirației spre Absolut. Einstein se pare că a încercat până la sfârșitul vieții să definească ecuația ultimă. N-a reușit, așa cum omenește a eșuat în multe aspecte, dar a lăsat printre altele un crez, un îndemn practic, universal și mai actual decât oricând, acela de ‘a căuta să fim nu oameni de succes ci oameni de valoare’.
Nimic mai relevant când, în vremea din urmă, am dezvoltat instrumente tot mai performante și mai la îndemână de a măsura și amplifica succesul, popularitatea, dar avem o dificultate fără precedent în a recunoaște valoarea.
Comments
Post a Comment