Mă învârt, ca de obicei înaintea urcării în avion, în jurul standului de cărți hotărâtă să îmi consum ultimii bani românești rămași și nu e prima oară când cumpăr o carte atrasă fiind de titlul ei întâi de toate: Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008). Și nu poate decât să mă încânte că autorul ei e Gabriel Liiceanu.
Mă despărțisem tragic, iremediabil de tatăl meu în urmă cu doar câteva zile și o asemenea întâlnire mi se părea de-a dreptul providențială, mângâietoare, ca o ultimă luminoasă compensație pentru tot ce a rămas netrăit între noi. Mă bucuram de găsirea acestei cărți ca de o dovadă atât de necesară în acel moment că nu se schimbase chiar totul în configurația afectivă a vieții mele, că în ciuda faptului că nu mai rămăsese nimic sau mai exact nimeni din vălul protector al copilăriei și adolescenței mele, mai aveam șansa refugiului din lumea punctuală a realităților zilnice în cea de dincolo de timp. Iar acesta părea ultimul dar al tatălui meu, care nu îmi refuzase de altfel niciodată cumpărarea vreunei cărți.
Eram mai pregătită poate ca niciodată pentru amestecul subiectivității mele în subiectivitatea, experiența, confesiunea, sinceritatea celuilalt. Așteptam poate mai mult decât oricând explicitarea unui suflet patern, oricare ar fi el, care să rotunjească esența ultimă a acestei relații (în sfârșit) exprimată de tatăl meu în: „Eu te-am iubit, eu te-am crescut și eu te-am bătut când a fost nevoie!” Și dacă a fost nevoie doar de o singură palmă toată viața, iubirea lui (oricât a tăinuit-o) a fost covârșitoare și fără sincope până în ultima clipă, când nu mai putea face sau spune nimic ci își schimba pur și simplu intensitatea albastrului ochilor când mă vedea lângă el. Cuvintele dintre noi au fost puține, ca de obicei, primeam însă acum o carte în ajutor.
Cumpăr cartea cu un gest ostentativ, patetic de-a dreptul, doar că în ciuda efortului meu, vânzătoarea e cu totul neutră, nu-mi acordă nici măcar zâmbetul circumstanțial al politeții de magazin. Deschid cartea de cum mă așez în avion.
Atașamentul empatic se instalează de la primele rânduri, autorul în fața unei operații de inimă în Statele Unite îi scrie fiului scrisori... „Încep să îți scriu nu numai pentru că, mânat de fascinația noului, aș ține cu orice preț să te țin la curent cu tot ce am văzut. […] [ci] simt mai degrabă nevoia ca, înainte de a intra în sala de operație, să rămân o vreme în preajma lucrurilor pe care nu am apucat până acum să ți le spun.” (6) Și ce ar putea egala momentele în care conștiența clipei devine acută, în care orice șansă poate fi cea din urmă? Trăisem, nu-i așa, cu puțină vreme în urmă o astfel de stare și cu siguranță n-am perceput-o pe deplin atunci. De îndată ce am ajuns la spital, tatăl meu și-a adunat toate resursele să îmi spună acele lucruri nespuse o viață, dar fără de care nu se putea pleca, deși nimic în acel moment nu prevestea despărțirea, dar vroia parcă să se asigure că lucrurile sunt în ordine, ca pentru orice eventualitate... Extra-ordinară în asemenea instanțe este convenția sincerității ultime, absolute ca și disponibilitatea nelimitată de a asculta, de a înțelege, de a da un rost fiecărui cuvânt, fiecărui gest.
De aici înainte istoria curge subiectiv, „moștenirea” ia chipul particular al experienței personale, dar atmosfera e aceeași, universală, supradimensionată emoțional, mărturisirile umplu goluri nebănuite, schimbă perspective și înțelesuri sau pur și simplu dau o altă valoare proximității.
Mă încântă traseul ales de G. Liiceanu, sau mai exact delicatețea lui, sunt mai bine de 50 de pagini până la teamă, aproape 100 până la angoasă. Până atunci calm (aparent); (auto-) ironie (până la comic); suite de întâlniri „providențiale”: cu prea-frumoasa italiancă Imma, cu copleșitorul doctor Martin, cu doctorul Tim, „electricianul inimii”; pendulări între fragmente din tinerețe, maturitate, copilărie, pubertate; mici praguri autoreflexive senzoriale; descoperiri organice ale unui trup schimbător, imperfect, dar în necesară simbioză cu labirinturile afective și cu construcțiile raționale. “[…] mi-am descoperit inima ca parte de sine stătătoare a corpului meu. A început să îmi vorbească prin furnicături, apoi, pe măsură ce reveriile mele căpătau amploare, bătăile ei își schimbau ritmul, producându-mi când dulci leșinuri însoțite de căderi vertiginoase în mine însumi, când suferințe fără nume rezultate din tânjirea după un obiect neclar și inapropriabil.” (33) Și de la o inimă „bolnavă” de prima iubire până la una cu adevărat obosită, disfuncțională, îmbolnăvită e uneori doar un pas (în ciuda anilor scurși), unite de „căderea în sine” și de neobositul ochi moral. „Atinsesem acel grad de familiaritate cu derapajele inimii mele, încât, când apăreau, le înfruntam cu liniștea celui care știe ce-l așteaptă și e pregătit pentru o nouă încercare. După starea în care mă prindeau, le luam când ca pe o penitență și încasam ședința de tortură trecându-mi în revistă toate păcatele nemărturisite ale vieții, când ca pe o agresiune criminală, ca pe o încălcare grosolană a teritoriului ființei mele, la care răspundeam mobilizându-mi toate resursele de demnitate, furie ori îndârjire. Nu știu dacă am câștigat vreodată vreo bătălie cu partea învrăjmășită a corpului meu, dar pot spune că la capătul fiecărei ședințe de supliciere am ieșit la suprafață cu conștiința că porția de suferință încasată mă așezase într-un punct al existenței mele din care – nu-mi dau seama de ce – mă puteam uita la semenii mei cu un oarecare sentiment de superioritate. Pesemne că în ora aceea de calvar creșteau în mine premisele unei înțelegeri binevoitoare și ale unei împăcări distante cu restul lumii, care în mod obișnuit nu sunt la îndemâna oricui.” (44)
Ce e uimitor pentru mine în tot acest scenariu confesiv al lui G. Liiceanu este că încearcă un repertoriu divers de disimulare, suferința e evident poetizată, boala meticulos, doctoricesc prezentată, frica devine o categorie filozofică, personalitatea și notorietatea lui publică sunt de-a dreptul comic auto-dinamitate, dar devine grav, neputincios, speriat în momentul conștientizării posturii de tată, nici o „mască” nu rezistă în relația directă, în „confruntarea” directă. „Telefonul tău m-a șubrezit. Am dat să mă culc și, dintr-odată, m-a apucat frica. Raționamentul lui Noica nu se aplica decât atunci când în calcul nu intram decât eu. Nu calculasem cu <>. Iar ceilalți erau cei care, în acest caz, contau. Toți ceilalți cărora ieșirea mea din joc ar fi urmat să le strice jocul. În noaptea aia am simțit cu o tulburătoare claritate că a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva să simți, asa cum am simțit eu atunci, că ești obligat să nu te preferi și că iubirea de sine, pentru ca să aibă un sens, trebuie să-și aibă capătul în alții. Și că, atunci, lucrul cel mai dureros este paragina pe care dispariția ta o poate aduce în existența celorlalți.” (63)
Voit sau nu scrisorile lui G. Liiceanu se transformă într-o poveste „tradițională”, din acelea pe care le spui seara copiilor înainte de culcare: călătoria într-o altă țară (fascinantă, în cele din urmă), încercarea limită a eroului, personajele salvatoare întâlnite pe drum, amintiri relevante, experiențe care testează convingeri, obiceiuri, prejudecăți și nu în cele din urmă finalul fericit și deschis. „Voi avea apoi mereu în fața ochilor masa rânduită sărbătorește, pe noi așezați în jurul ei, pregătindu-ne să mâncăm și pălăvrăgind, apoi tăcând deodată, reculeși, cu mâinile strânse pe genunchi și ascultând rugăciunea spusă de Martin cu ochii în jos, cu o legănare imperceptibilă a trunchiului, pe un ton coborât, rostind cuvintele parcă în complicitate cu Cineva care făcuse cu putință masa din seara aceea, strânsul nostru laolaltă, reușita călătoriei lui Tim în inima mea, copacii care se vedeau pe geam și lacul din spatele lor și, odată cu acestea, toate viețile noastre și spaimele lor cu sau fără de chip.” (100).
După cum îi plăcea lui N. Steinthardt să spună, orice călătorie e ziditoare, fie și numai pentru faptul că vezi că lucrurile se pot face și altfel decât știi, crezi sau ești obișnuit (v. cel puțin episodul „Biserica baptistă de pe strada 8”), iar G. Liiceanu are finețea de a transforma drumul lui în căutarea „reparației” inimii fizice într-un drum metaforic al inimii ca centru al iubirii, dar parcă mai ales al bunătății, un centru spre care converg (în ultimă analiză) atât plăcerile și bucuriile mărunte cât și marile răspunsuri ale vieții.
Dacă prima parte a cărții îmi pare născută sub impulsul momentului, ca un reflex așteptat într-o relație normală și implicit ca o terapie afectivă, partea a doua este un gest recuperator conștient, atent căutat, bucuros de a mai fi timp, energie, șansă pentru el, este o foarte bună folosire a lui „pentru orice eventualitate”.
Începuturile intelectuale și de formare, dibăcia „maestrului” în modelarea personalității lui, nelipsita, copleșitoarea imagine a mamei, casa copilăriei, „descoperirea” culturii, prima bicicletă, parfumuri, tabieturi, plăceri, iubirea, rostul vieții, moartea aduc cred nu atât informații sau răspunsuri la întrebările fiului cât crează prin exemplaritatea lor (necesară oricărei moșteniri) „legenda” prin care fiul își înțelege și își poate în consecință asuma rolul, poziția, distincția în lanțul familiei. E un act de curaj, de mândrie, de umilință și imensă generozitate în același timp: curajul și umilința de a-și re-vedea naivitățile, ezitările, limitele, eșecurile; mândria împlinirilor și nevoia de a-și impresiona fiul; generozitatea de a-l aprecia, de a-l admira; bucuria de a-i fi aproape și necesar.
Pe de altă parte, dincolo de a fi o carte de „învățături”, e o carte care jubilează izbânda unei relații (greu dobândite). Pare confirmarea scrisă a paternității și filiației stabilite printr-un lung proces de „cucerire” și autenticitatea acestui sentiment e dată de un tulburător fragment din Ușa interzisă (carte apărută la Humanitas în 2002), scris pe 3 august când fiul lui împlinea 27 de ani. Regret sincer că fiind destul de lung nu îl pot reda în întregime…
„Fiul meu a împlinit astăzi 27 de ani. Stă de opt ani în Japonia. Este, cred eu, cineva, în orice caz un tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face într-o etapă sau alta a vieții sale, trage după el ingenuitatea întrebărilor ultime – cu aerul lor ridicol și patetic în același timp – pe care și le pune cu atât mai apăsat cu cât știe că nu există un răspuns la ele. (80-81) […] Fiul meu și-a făcut viața singur. Mai ales și-a făcut-o. Putea să eșueze înăuntrul unei relații între părinți distruse, să devină autist, să urască viața, să se urâțească, să nu devină nimic. Putea să se înstrăineze de toți și să își piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut singur, ca un vlăstar în pădure, navigând în atmosfera capricioasă dintre mama și tatăl lui, duplicitar de mic, încercând să găsească soluții de zi cu zi pentru frustrările, geloziile și revendicările fiecăruia dintre ei.(82) […] Mi-a lăsat drept moștenire un enorm capital de culpă pentru că prin despărțirea părinților, care s-a petrecut înainte de nașterea lui, a fost de la bun început privat de atmosfera familiei, de putința de a gândi simultan și de a cuprinde sub aceeași privire personajele care în viata unui om poartă numele unic de <mamă> și de <tată>. (82) […] Fiul meu a trăit în această singurătate a vibrației proprii. A plecat în lume, fără nici un bagaj, doar cu mintea și cu sufletul lui. (84) […] Știam de asemenea că trebuie să-i cultiv încrederea în el și că metoda cea mai eficace era să-i spun la nesfârșit, cât de des cu putință, două lucruri: că este inteligent și că-l iubesc mai mult ca orice pe lume. Că aș putea oricând să mor pentru el. (85) Rareori, cred, paternitatea a îmbrăcat, precum în cazul meu, forma unui epúre. Cu deplină îndreptățire aș putea de aceea să mă întreb dacă fiul meu a avut sau nu un tată. În sensul obișnuit, nu a avut. Ne-am întâlnit la un moment dat al vieților noastre, nespus de stingheri unul în fața celuilalt, având datoria oarecum împreună, să înfiripăm o relație care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decât pe propriul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele necesare prin care trece relația dintre tată și fiu nu le consumaserăm. (91)”
Cu toată discontinuitatea întâlnirilor lor, scenele evocate sunt memorabile: ritualul dinaintea somnului, vizita fiului la Heidelberg, gătitul, discuțiile, serioasele provocări intelectuale și morale de mai târziu. Îi înțeleg pe deplin regretul de a nu-și fi văzut fiul crescând câte puțin în fiecare zi, durerea absenței de la micile drame ale copilăriei, mai ales că lasă să se întrevadă o intuiție uimitoare (aproape maternă după cum chiar mărturisește) față de traseul sufletesc, în primul rând, al fiului lui.
Firesc, cartea e și literatură, e și filosofie, e și jurnal de călătorie etc., dar fiul nu e unul abstract, pretext pentru o (nouă) carte, ci scrisul (cartea) e modul cel mai autentic (în cazul de față), cel la care se pricepe cel mai bine de a ajunge la fiu, întâi la fiul lui real, abia apoi la noi ceilalți. Asta simt și doar așa îmi pare mie firesc să citesc și eu scrisorile, ele pot fi publice pentru că tatăl a ales să își spună astfel iubirea. Nu e desigur la îndemâna oricui să facă acest lucru și există o plăcere genuină în a citi cartea dincolo de personajele ei reale, sunt nenumărate limane de care se pot atașa evocările, experiențele fiecărui cititor în parte (în oricare dintre ipostaze – părinte și/sau copil) așa cum sunt evident alte „chei” de lectură decât cea subiectiv aleasă de mine. Știu că eu am ales să scriu despre un alt tată pentru că nu o pot face despre al meu (sau nu încă), dar parcă nici eu nu pot să nu spun (scriu) că mi-e dor.
Povestea lui G. Liiceanu și cea a tatălui meu sunt foarte diferite, totuși. Tatăl meu a vrut să fie tată când nu aveam unul, G. Liiceanu a vrut să (re-)devină tatăl care ar fi trebuit să fie și cred că fiecare a izbutit în felul său. Povestea lui G. Liiceanu continuă sper pentru încă multă vreme, a tatălui meu doar în memoria și imaginația mea și această îndrăzneață comparație e în orgoliul și umilința ei un ultim gest de iubire și de recunoștință.
Comments
Post a Comment