“Am fost la Runc. Am vrut să beau apă din izvoarele copilăriei mele: de la Sleamăn și de la moara lui Vasiliuc. Au secat. Ce semn e acesta?” se întreabă pãrintele Ioan Pintea în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007, p. 198) deschizând o atrăgătoare si primejdioasă poartă spre căutări simbolice. Reîntoarcerea nu e niciodată una pitorească, detașată, nu e o aventură a curiozității, ci dimpotrivă e nevoia organică a memoriei de a se re-fixa în familiaritate, în cunoscut. Orice schimbare naște întrebări providențiale, devine, frizând superstiția, o problemă personală care trebuie să aibă un rost ascuns, un înțeles subtil. Amintirile curg nestăvilite stârnite de o cât de micã modificare în tabloul lăsat în urmă, rănite parcă de golul produs și încercând să se vindece prin re-memorare. În cazul lui Ioan Pintea găsesc că această mică notație e una din cheile de acces spre întreaga lume din jurnal, o lume intens populată cu admirabile personalități, mereu legate de locuri dragi și împreunã mereu sub semnul rosturilor, a ceea ce rămâne puternic impregnat în istorie sau în viața personală.
„M-am născut la 26 octombrie 1961 într-un sat grăniceresc (...) din ținutul Năsăudului: Runc. Un sat care nu a fost niciodată colectivizat, o așezare liniștită atâta vreme cât era lăsată în pace de autorități, departe de lumea dezlănțuită. (...) Un sat în care la 1935 se edita de către preotul Iulian Chitta ziarul Poporul, unde s-a născut Ioan S. Pavelea, un dascăl ilustru, autor de manuale școlare, poezii și romane, un sat din care s-a ridicat, între anii 1948-1950 Grigore Boșotă, haiduc în toată puterea cuvântului, întemnițat și schingiuit <pentru că a terorizat organele puterii populare>. Mulți din strămoșii mei au făcut parte din armata Mariei Tereza și a lui Franz Iosif. Au fost <stegari>. Și nu puțini dintre ei au fost bătuți sau chiar omorâți pentru <legea strămoșească> alături de bătrânul Tãnase Todoran, tras pe roată la Salva cu mult timp înainte de Horia. <Ascuns după spatele lui Dumnezeu>, cum spune dascălul Pavelea, acest sat a fost la început comună. O comună tot așa de dârză, de neîngenunchiat.” (30)
Nu e greu de înțeles din această mărturisire ce înseamnă Runc-ul în geografia personală a părintelui, ce moștenire prețioasã poartă cu sine sau ce energii interioare îi oferă orice revenire. Dar dincolo de 'obiectivitatea' acestor lucruri, există ceva mult mai profund pe care sensibilitatea lui o intuiește în neliniștea întrebării: „Ce semn e acesta?” Gândul se mută imediat în cu totul alt plan. Izvoarele vieții fizice devin cele ale existenței spirituale. Ce-i va potoli de acum înainte setea, admirabila-i sete de cunoaștere, de îmbunătățire, de libertate a gândirii, a spiritului, a credinței? Sau mai exact cine?
Pentru că pe lângă locul binecuvântat din care a pornit, întâlnirile providențiale nu l-au ocolit. Iar jurnalul abundă în portrete memorabile de la duhovnici la prieteni, de la enoriașii parohiei din Chintelnic la scriitori, de la poeți la pictori, de la personaje de roman la cei dragi din familie, fiecare marcându-i cum e de așteptat traseul, destinul în ultimă instanță.
Fără îndoială un asemenea 'izvor' este pãrintele Nicolae Steinhardt de la Rohia. Sigur că Ioan Pintea știe că acesta e unul de nesecat, doar că despărțirea de Ava tulbură firesc sufletul ucenicului.
„Cele mai pline, mai consistente și mai frumoase zile din tinerețea mea le-am petrecut la Rohia. Și eu, și zilele eram la dispoziția Părintelui.” (123)
Ioan Pintea a stiut sã transforme acest privilegiu poate neasteptat într-o inefabilã legãturã roditoare; „slobod, sãnãtos, îndrãznet” cum se pare cã l-a numit N. Steinhardt, a gãsit în fericitul, înțeleptul, de neînfrântul, liberul Monah, perfecta călăuză, desăvârșitul prieten.
Sigur, pentru Ioan Pintea Rohia nu mai e aceeași fără Părintele, așa cum Runc-ul nu mai e același fără izvoare, dar un posibil semn ar fi și acela că tânărul care s-a bucurat de acestea devine la rându-i sursă, devine cel menit să dăruiască de acum înainte bunătățile primite și îmbogățite. Cred că jurnalul este de fapt mărturia acestei metamorfoze. Adolescentul care a fugit în anii liceului la Rohia convins fiind cu ardoarea vârstei de rostul lui, tânărul de mai apoi care adăsta cu nesaț la Rohia în chilia de lângă Bibliotecă, înfruptându-se „lacom și curios” din „colțul secret” al acesteia din urmă, este astăzi cel care cu generozitate și drag editează scrierile lui N. Steinhardt, este un poet și eseist cunoscut, preot paroh, tată - ipostaze adulte, grave, pline de responsabilitate și care împlinesc tradițional, aș spune, așteptările. Este, într-un sens profund ardelenesc, un adevărat fiu al locului, dar care scoate această imagine din desuetudinea idilică și o plasează în plină modernitate tot astfel cum, înaintea lui, N. Steinhardt a reușit admirabil să aducă verva și deschiderea modernă în deplina înțelegere a tradiției creștine și românești.
Mi-i imaginez cu nespusă plăcere împreună pe străzile Bistriței, la Beclean, dar mai ales la Rohia, un loc binecuvântat, un peisaj etern, în care parafrazândul pe Ioan Pintea pot spune că „Duhul Monahului plutește peste tot.”
„Lighetul. Poiana Rohiei în care ne-am retras cu Părintele Nicolae de atâtea ori. Aici am povestit ceasuri întregi tolăniți pe iarbă sau plimbându-ne printre clăi de fân, ne-am fotografiat, l-am ascultat depănând amintiri despre Ionesco, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Îmi aduc aminte mai mereu iarba proaspăt cosită, tunsă perfect. Din locul unde făceam popas și până aproape de gospodăria mănăstirii, dealul pur și simplu unduia, devenea val și curgea verde. Spațiul Lighetului nu era neapărat mioritic, dar avea ceva, ceva care te obliga să-l plasezi dincolo de geografia și privelistea lui, indirect, într-un gând sau o filosofare de moment. Lighetul îți pune la dispoziție în fața ochilor, dintr-odată, cerul și pământul la un loc. Aici poți atinge dintr-o privire, cum se spune, și cerul și pământul deodată. Părintele numește Lighetul (...) livadă, loc de frumusețe și vis cu splendidă perspectivă, un loc deschis și paradisiac.” (122-123)
Comments
Post a Comment