Primeam de la Alicia în anul ce a trecut, un întârziat (prin poștă) cadou de ziua mea, o carte de un autor (din nefericire) necunoscut mie, dar pe care ea îl urmărea și îl aprecia, Paul Gabor. Mediterana din mine (Oradea, Ratio et Revelatio, 2021). O copertă gri albăstruie, cu o mare înspumată, dar liniștită în fundal, cu o moară de vânt în centru, coline aurii în spatele ei, un drum și un gard (mai mult decorativ) în fața-i. Ulisse și Don Quixote îmi spun în gând, zâmbind.
Țin cartea nefiresc de mult în palme înainte să o deschid, ezit intimidată ca la orice întâlnire cu un străin, curioasă însă, pierdută în inspiratul titlu, în câte rezonanțe deschide (și) în mine. Port și eu o «Mediterană» pe undeva, una aievea pentru că am avut privilegiul să îi văd albastrul de cerneală, dar și alta mult mai subtilă, culturală sau mai degrabă arhetipală prin tot ce s-a creat pe malurile ei din imemoriale timpuri și care ca o boare a cucerit întregul continent, poate chiar lume…
Surprizele însă abia încep.
Nici mai mult nici mai puțin decât cuvintele autorului și semnătura lui, caligrafiate apăsat cu pix albastru tăind hârtia cu linii paralele, cu o geometrie sigură, echilibrată, plină de vitalitate. Fața mi se destinde de-a dreptul de încântare. ”Pentru L(...), Cîinii alcoolici nu mănîncă păpădii. Dorm exilați în orizontul lor strîmt, în cuștile pline de frunze uscate.” Semnătura, Vilaseca, martie 2021.
Mai întâi caut în grabă unde e Vilaseca. O găsesc cum era de așteptat la Marea Mediterană, în provincia Tarragona, Catalonia, aproape de Barcelona. Ce loc ar putea fi mai inspirant?
Citesc ‘dedicația’ (desigur un citat din carte) până chiar o simt a mea, pentru mine, specială… (doar câte cărți cu autograf am prin bibliotecă?), încercând să înțeleg (cu greu, e drept) ce nebănuite fire ne-ar lega în această neașteptată întâlnire, doar nimic nu e întâmplător; experiența emigrării, zădărnicia vieții, inexorabilele limitări umane… (sau doar doctorița întrebându-mă de fiecare dată când îmi vede rezultatul analizelor dacă beau alcool…).
Nu în ultimul rând, mă duce cu gândul la Alcools al prea tânărul Apollinaire (răpus de gripa spaniolă în 1918, după ce fusese rănit pe front, bizară conexiune cu lumea de azi în plină pandemie). «Je suis ivre d’avoir bu tout l’univers.» Un însetat de lirism, un alchimist poetic. [Descopăr mai târziu în carte că ”beția”-i vine mai degrabă pe filonul lui Leonard Cohen sau Serge Gainsbourg chinuit de «la chienne de vie», dar poate mai ales a lui Charles Bukowski pe care îl vede ca ”poetul alcoolemiei ridicate la rang de artă” (41).] Dar până să încep cartea încerc să metabolizez tristețea acestor rânduri pe care le-a ales pentru mine, fără să mă cunoască (nimic personal, îmi spun, și totuși…) în care fiecare cuvânt pare o metaforă a unei profunde suferinți, familiară desigur până la un punct, dar pe care n-aș fi putut-o dezvălui vreodată astfel.
Mă aștept așadar la esențe tari, intrigată să văd până unde mă vor ține coardele emoționale (mai ales) să-l urmez în periplul lui scriitoricesc și uman în Mediterana din sine-i.
”Deschide, mi-e sete!” începe imperativ volumul de povestiri. [Ca «ouvrez-moi cette porte où je frappe en pleurant», vai, din nou Apollinaire, fiecare cu obsesiile lui…] Paradoxal, absurd, ironic, ludic, nu-i așa, poți muri de sete în mijlocul mării. Dar tot merită să te aventurezi pe ea poate tocmai din cauza unei temeri ființiale că oricum, oriunde poți seca interior, chiar și atunci când porți marea însăși în tine. Mă întreb instinctiv ce e această sete și ce «apă vie» (din povești, din mituri, din credințe) ar putea-o potoli? (Un posibil fir de lectură…)
Mi-e clar de la bun început că nu voi găsi răspunsul ușor, că voi bate foile cărții de nenumărate ori fără a fi o plimbare relaxantă pe plajă, că multe substraturi îmi vor scăpa printre degete și chiar că vor fi lucruri de care nu mă voi putea atinge, voi fi pe alocuri «Sanda» (personajul lui drag) spunând cu pudoare: ”Să nu scrii, mamă, despre așa ceva. Că nu-i frumos, ce va spune lumea?” (77). Așa cum vor fi altele care îmi vor îndulci sinapsele și sufletul ca mierea cea mai pură ceaiul amar de păpădii.
E mai întâi o sete de iubire. O iubire așa cum e ea, în firescul ei neidealizat: ispititoare, carnală, tensionantă, dezamăgitoare, surprinzătoare, nesigură, inefabilă, poetică… pe care încearcă să o scoată de sub amenințarea vulgarului, stridentului, al dulcegăriei, al sentimentalismului ieftin, superficial. ”Doar dragoste. În trei acte. Primul este cel care dedublează, amețește și panichează total. Al doilea topește carnea, electrocutează abisul și îl comprimă în totalitate. Se umezește aerul, mă scald în apele tale, părul tău lung mă sugrumă. Dar nu-mi mai pasă. Ultimul act, al treilea, este rămășița de extaz pe care o căutăm cu toții înfrigurați, este țigara care nu trebuie să lipsească, sânul care nu se mai lasă atins pentru că sfîrcul e hipersensibil.” (12)
Apoi o sete de viață așa cum te încearcă mai ales când te gândești la bătrânețe, la sinucidere sau la moarte. Când durerea unei existențe tot mai deșertice nu-și mai găsește alinare, când nimic nu o mai poate măcar amorți. Când te arde, când focul ei te mistuie și nimic nu mai pare că îl poate stinge și poate nici măcar nu mai vrei. Când tot ce îți rămâne e să spui că trebuie să «ieși» în proprii termeni. ”Am un spațiu al meu pe care nu doresc să mi-l calce nimeni în picioare, văd, aud, simt, pipăi, gust din toate lucrurile vieții și aș dori să plec fără să cer voie nimănui, fără să-mi îngrădească nimeni gestul.” (147)
Se desprinde mai apoi, pe deoparte o sete de comuniune autentică, de prietenie, de relații nemijlocite cu oameni în situațiile cele mai vulnerabile, o concretețe absolut terestră și pe de altă parte, o sete creatoare de viață, alchimică, paradoxală, de o sublimă frumusețe. ”Paradoxul e că buzele tale m-au incendiat și le simt arsura acum, multă vreme după ce tu nu mai ești. Definitiv nu mai ești. Nici nu mai știu exact dacă nu cumva s-au transmutat alchimic vodca, petalele de trandafir și buzele tale într-un ceva necunoscut mie pînă acum. Fără a avea pretenția la piatra filozofală. Tu ești cel care știe. Tu trebuie să o găsești. Fără a lăsa mâinile la o parte, care dacă nu alunecau fin pe venele mele, a căror culoare nu ai fi ghicit-o niciodată, scuturau carnea, ca și cum ai așeza perdele proaspăt spălate și parfumate pe o sfoară al cărei sfârșit se-mprăștie în aer.” (40)
O sete de liniște, de somn, de ieșire din nebunia tulburătoare a lumii, de a evada într-o Itaca fizică și desigur într-una interioară. ”Mă amețește gîndul plecării spre nicăieri, strînsul bagajelor dintr-o dată, la miezul nopții, atunci cînd trenurile se odihnesc pe șinele care știu și ele că ar fi bine să se întâlnească.” (167) ”Voi înghesui tot ce am în două bocceluțe și am să mă așez cu fundul pe marginea lumii. De acolo, de la distanță, îmi va trece mult mai ușor senzația de febră și de gol pe care o simt în mine.” (40)
O sete de normalitate, de coerență senzorială, de sens, de idealuri, de rost în ultimă instanță în timp ce jonglează cu propria-i identitate în locuri, în lumi diferite chiar în vis. ”Visele au multe ramificații, se nasc din toate părțile și te inundă, te înconjoară, te obosesc, în final ți se așează pe piept și respiră greu. Îți suflă în ochi, neprivindu-te, neluîndu-te în seamă. Deloc. Pentru că nu au timp de așa ceva. Au fost scoase din țîțîni, prigonite și lăsate să moară de sete. Ele, visele.” (139)
Mă pot opri liniștită din acest joc subiectiv, lăsând cele mai multe mistere nedezvăluite (cum se și cade de altfel) și desigur multe alte perspective de lectură. [Simona Preda, spre exemplu, îl numește pe bună dreptate un ”hedonist-raționalist” (5) și prefața ei pertinentă îmbogățește experiența întregii cărți.] Cine știe poate la un moment dat ‘o să îi dea o mie de euro unui critic literar celebru pentru a scrie un A4 favorabil despre marea lui proză. E scurtă, dar e mare și așa.’ (132) [Doar un exemplu de spumos metatext.]
”Obsesia mea de astăzi este simplă: scriu despre nimic, în orice fel, în orice direcție, indiferent de cum vor degetele să atingă tastele. Nu e prima dată cînd rămîn uimit de ușurința cu care cititorul interpretează rîndurile în funcție de nevoile și de dorințele sale de a-și găsi un drum prielnic în text.” (152) Poate asta am făcut și eu… când era suficient să-l las pe autor să spună doar… ”Și eu scriu (...): proză scurtă, sînt povești cu și despre oameni, despre nesiguranță, plictiseală, obsesii, despre sila de a respecta convențiile sociale și ostilitatea la adresa conformismului, Scriu în românește (...).” (86)
Și scrie bine.
Paul Gabor e cu prisosință pe val, un ‘surfer’ puternic, matur, inteligent și talentat, cu multe abilități și trucuri în repertoriu, experimentând curajos și autentic, migălind fiecare mișcare, fiecare gând, fiecare frază. Are fără îndoială un ritm, un puls al său propriu, inconfundabil care m-a făcut să mă gândesc la ‘atleți’ importanți ai literaturii, atât cât îmi sunt cunoscuți din cultura mea limitată și ce bucurie când mai dezvălui, când iese cu atâta forță la suprafață un … «necunoscut».
Probabil nu-l voi întâlni niciodată de-a binelea, nici măcar ca să îi mulțumesc pentru cartea mea cu dedicație, dar mi-l imaginez pe insula lui privată construită din cărțile «salvate» de la ”biblioteca municipală din oraș” (198) retras în mijlocul Mediteranei din sine (ducând la bun sfârșit sper alte, diverse, incitante proiecte) și mă gândesc reconfortant că poate cândva vom deveni vecini de insule.
Și, în ultimă instanță, pentru că nu mă pot abține… ”Contururile ar trebui să fie în pericol de extincție, să nu li se mai permită culoarea neagră, să nu mai poată înconjura nimic. Pentru că strâng totul între liniile lor și asasinează formele. Ucid veșniciile ostenite care vor să-și doarmă somnul odihnitor, sugrumă ființele și luminile gălbui înfierbîntate lent de canicula intrată pe sub geam. Copacii fără contur ar cădea imediat la pământ, s-ar lăți, ar fi doar crengi care se lipesc inexorabil de pietre, florile s-ar goli deodată și s-ar topi printre ierburi, iar eu m-aș îmbăta din nou, aș sta toată noaptea cu o sticlă de whisky pe un scaun fără picioare și aș îngăima ode către jumătatea de lună plină.” (163)
Comments
Post a Comment