”Într-o noapte, intră în locuința judelui Thomas Werner un ungur cu un singur ochi și îl tăie cu sabia și îi spintecă un picior. Nefericitul a fost prins fofilându-se pe lângă Poarta Broaștelor, tot încercând să fugă din cetate. A fost executat a doua zi în Markplaz, prin decapitare.” (5)
Așa începe, à la Games of Thrones, deloc pentru inimile slabe, cartea Ioanei Bradea Înalt este numele tău (Humanitas, 2017) răvășind din start idealizatele reverii medievale din tinerețea mea în care băteam zilnic dalele aceluiași burg.
E greu de crezut că un loc ce-și poartă pe picioare istoria te poate lăsa nemișcat, neafectat de murmurul trecutului ce schimbă compoziția însăși a aerului din jur. Mulți călătoresc spre astfel de experiențe, iar când îți e dat să trăiești într-un astfel de loc ești modelat interior, fără să știi, de greutatea, de responsabilitatea lui. Mi-am imaginat și eu povești misterioase inspirate de pașnicul, mic (pe atunci) oraș ardelenesc ce-și întindea existența cu multe sute de ani în urmă. Nu știu de ce se nășteau mai ales în tensiunea crepusculului grăbit al serilor de iarnă, probabil înfrigurată fiind de atmosfera stranie a gangurilor întunecate dintre casele înecate în liniște, a arcadelor romane și gotice ale Sugăletelor, cu pilonii grei fragmentând în umbre inconfortabile lumina înserării, a monumentalei biserici evanghelice cu turnul ei maiestuos tronând peste oraș… Naive aventuri cavalerești, iubiri romanțate așa cum citisem în romanele vremii, cât mă ducea mintea mea de adolescentă cu capul în nori, pudică, visătoare, sanitizând neliniștitoarele cunoștințe despre o epocă înnegurată.
Cu totul alta e ”cetatea uitată de rege și sfinți” (după cum susține aproape fiecare personaj) din cartea Ioanei. Una ce-și are cu prisosință dramele, distracțiile, tragediile, catastrofele, crimele, comploturile, aventurile scandaloase ca o cetate medievală demnă de luat în seamă, la curent cu lumea imperială căreia îi aparține și în ultimă instanță nici măcar atât de uitată pe cât se spune.
E vizitată cu pompă de ”Înălțimea sa Regina Isabella, văduva lui Zápolya, și toate femeile au luat-o razna, căci vine însoțită de fiul ei, Ioan Sigismund, posibil viitor principe al districtului” (34). Se ține un bal în toată regula în casa judelui Thomas Werner, cu dans și mâncăruri alese. ”În cinstea ei au fost convocați muzicanți și clovni și artiști de departe, plătiți scump ca să înveselească atmosfera și să bucure sufletele lor ostenite (…).” (36)
Însuși domnitorul Petru Rareș, noul suzeran al cetății, ajunge la porțile ei, ”însoțit, evident, de câteva sute de soldați, căci nu se cade ca un bărbat de rangul lui să călătorească prin regat fără escortă sau neînsoțit” (11) solicitând întâlnirea cu vechiul său prieten, judele Andreas Beuchel, aducându-i acestuia din urmă o moarte tragică, acuzat fiind de înaltă trădare, chiar dacă putea fi în fapt doar un simplu joc politic în fragila lume a servitudinilor vremii.
Ajunge până în centrul ei tensiunea provocată de ideile Reformei lui Luther îmbrățișate de noul preot al cetății și în taină de episcop, astfel încât când înaltele ”fețe bisericești (...) se pornesc să murmure și să zumzăie bombănind (...) salvator se ridică episcopul din jilțul în care a tăcut până acum și le amintește călugărilor și preoților, în cel mai potrivit moment, că peste cetate, chiar zilele trecute, s-a abătut o ploaie de pucioasă și că a doua zi, foarte aproape de prânz, cerul a fost brăzdat de numeroase stele - temei pentru care oricine se poate întreba ce semn a dorit Domnul Dumnezeul nostru să ne trimită (…)?” (17).
Nu-i lipsește nici domnița rebelă desprinsă din poveștile gotice, Margareta, fiica judelui Werner, care-și ”plimba privirile de diavoliță prin târg, îmbrăcată în rochie de catifea neagră, cu părul despletit și scurs pe umeri dar ascuns sub glugă” (5) în căutarea ursitului și care va sfârși închisă pentru desfrâul ei într-o cameră cu geamuri zăbrelite, veghind noaptea peste cetate în cămașa-i albă ca o nălucă.
Vibrează în zi de târg de lumea pestriță a negustorilor ce ”dau năvală în cetate, români, sași, unguri sau evrei cu căruțe murdare, sosiți de departe, de prin toate satele din jur (...)” (85). Mai apoi are meșteri iscusiți de la construit catedrale la lăncii ușoare pentru dările către Imperiul otoman; un farmacist priceput și un doctor de familie nobilă; cavaleri germani ce străbat drumurile în goana calului, eroi impunători, puternici (dar fără romantismul din fanteziile tinerelor fete de măritat); un scrib uns cu toate alifiile ițelor politice încâlcite, ca la orice curte domnească, ce se străduiește să ‘ilustreze, poate chiar să îndrepte și, în cele din urmă, să făurească respirația atât de zbuciumată a cetății’ (8).
Arhitectul responsabil cu reconstrucția catedralei și a turnului ei fără pereche e Petrus da Lugano, ”italianul care dirijează totul, ca un păpușar, cu mintea aia încâlcită, imposibil de descifrat sau de înțeles, căci este singura care reușește să cuprindă și să închidă în sine toată construcția de acum și până în vecii vecilor amin (...)” (28); un artist ce se luptă cu demonii lui interiori, chinuit de dificultățile creației și conștient de sacrificiul pe care îl cere orice zid de piatră ca să dăinuie, ca în miturile balcanice, ca în baladele românești.
Nu în cele din urmă, s-a pripășit în fața Porții Lemnelor un călugăr (după straie), un pelerin aducând a «nebunii întru Hristos» din tradiția rusă sau a sihastru din munții Moldovei de ”a început mulțimea de oameni adunată buluc la porțile cetății să murmure și să se întrebe cine este acest călugăr care vorbește altfel decât preoții noștri și ce fel de lucrătură a destinului întruchipează el aici, la doi pași de cetatea noastră și ce cuvinte nerostite folosește în cumințenia lui pământie.” (42)
O cetate fremătând de viață, cosmopolită și în ton cu vremurile.
M-am afundat în cartea Ioanei Bradea, citind-o și recitind-o de fiecare dată pe nerăsuflate întocmai ritmului ei alert. M-a răscolit prin neașteptata-i franchețe naturalistă și poetică în același timp; un roman modern prin vigoarea lui narativă complexă, chiar năucitoare, prin perspective ce se întrețes, prin dezinhibiția și sarcasmul limbajului, prin personaje memorabile și credibile și, în aceeași măsură, o cronică autentică de secol XVI, cu stilul și toate temele clasice prezente. De la luptele și alianțele politice feudale la zorii Renașterii sau omniprezența bisericii, de la ambițiile de construcții monumentale la sacrificii trecute sub tăcere, superstiții și credință, trufie și sărăcie, păcat și moralitate oarbă, crudă, un univers arhiplin prins în halucinante (și incredibil de coerente) fraze interminabile de parcă ar trebui să cuprindă concis totul în ele pentru că hârtia e prețioasă ”cumpărată pe bani grei [...] tocmai din târgurile venețiene” (8) și cerneala neagră un lux.
O poți citi în multe chei, îi poți dezveli nenumăratele substraturi construite cu migală și nespus talent, dar eu, subiectiv desigur, decupez din toate acestea «personajul» meu familiar și fascinant: topografia însăși a cetății: puternicul zid de apărare cu turnurile breslașilor, porțile de intrare, farmacia ”Vulturul Negru”, hanul, piața, casa judelui, și mai ales «inima» ei, catedrala cu turnul protector. Catedrala spre care converg toate destinele. Turnul simbolic, ce te obligă să îți ridici privirea de fiecare dată spre cer și Ceruri, și turnul aievea (rămas până azi cel mai înalt turn bisericesc de piatră din Transilvania) tăcut, măsurând trecerea timpului și înfruntându-l în aceeași măsură dincolo de istoria-i încercată.
Povestea însăși se zidește din patru perspective (ca fețele turnului), spusă însă de aceeași voce, îmbinându-le într-o structură unitară, completă. Patru vieți diferite, aparent incompatibile, dar care toate au încercat să își depășească limitele, condiția socială imediată, frângându-se fiecare în felul ei sub greutatea cutumelor absolute ale vremii, a prejudecăților, a intoleranței, a vanității sau a propriei nebunii. Efemere, volatile, neînsemnate, uitate, încrustate poate pe undeva în (ce se credea) statornicia imuabilă a casei în care au stat, a drumurilor pe care le-au bătut, a ”falnicei catedrale” (93) pe care au construit-o. Doar ”devine limpede - atunci când predicatori nu vor mai fi înauntru să înalțe șoapte stăruitoare spre cer, vor rosti coloanele rugăciuni în loc. Atunci când preoții vor tăcea, se vor apuca pietrele să mărturisească.” (94) Paradoxal nu vor mărturisi doar Numele Înalt al lui Dumnezeu, ci și (despre) viețile celor ce le-au atins vreodată.
Cartea Ioanei Bradea deschide o fereastră în lumea de piatră a unei «cetăți» ce a dăinuit aproape intactă până azi, oraș în oraș. Două spații distincte, centrul vechi, și restul orașului modern tot mai extins până pe dealuri, poate chiar dincolo de ele. Treci prin vama lor emoțională de fiecare dată, dar cu atât mai mult acum, după ce datorită ei ai aruncat o privire spre cei ce au locuit sau ar fi putut locui aici într-o instanță de timp, figuri ce s-au imprimat în istorie sau în legendă sau doar în imaginația extraordinară a autoarei. O carte rămasă deschisă, fără punct, un legământ scris la nesfârșit de urmele fiecăruia ce iubește dincolo de timp această ”cetate uitată de rege și sfinți”.
Comments
Post a Comment