De când mi s-a spus că fiecare tânăr are nevoie de un model în viaţă, de o călăuză pe drumurile ei am început şi eu cu obstinaţie să caut şi cu adevărat am descoperit oameni minunaţi în apropiere, căutând mai departe am întâlnit (pe viu sau în cărţi) admirabile personalităţi, doar că nici unul nu devenea Modelul meu, nici unul nu era desăvârşit. Am început să cred despre mine că sunt cusurgie şi trufaşă, că nici un om n-ar putea să-mi împlinească total aşteptările, iar pe atunci nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu.
Unde să găseşti un rafinat om de cultură, un talentat scriitor, un om care să-şi trăiască viaţa cu demnitate, curaj, sinceritate, fără compromisuri, fără trădări, un prieten, un sfătuitor?
Nu l-am aflat în anii adolescenţei, dar nădăjduiesc că n-a venit nici prea târziu. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am sorbit cu toată admiraţia cuvintele scrise ca şi cum ar fi fost „rostite” şi pentru mine. Şi nu ştiu ce să preţuiesc mai mult, vasta lui cultură sau tăria şi demnitatea cu care a trecut prin inimaginabile încercări; incredibila putere de muncă sau generozitatea cu care s-a dăruit prietenilor, oamenilor; inteligenţa-i sclipitoare sau osârdia cu care şi-a cultivat virtuţile creştine?
Fericirea a fost pentru părintele Nicolae Steinhardt o „obligaţie”. La fel au fost şi bunătatea sufletească, iertarea, mila, încrederea, astfel şi-a trăit viaţa şi acestea le-a lăsat în urma lui.
Am ales, neîntâmplător, şi vă propun spre meditaţie trei scurte fragmente pilduitoare din scrierile părintelui despre câteva din principiile lui fundamentale (desigur nu altele decât cele creştine) acceptate, cred, de fiecare dintre noi ca nobile însuşiri umane, dar care practic îmi par mult neglijate în tumultuoasa şi egocentrica noastră viaţă modernă.
Despre bunătatea sufletească
"Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din «Lecţia» lui Eugen Ionescu) dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele de studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii. (...) Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. (...) Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului de la Gutenberg şi până astăzi şi de-am fi tobă de carte şi de erudiţie şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor tot nu ne putem numi culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe ci şi o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simpli memorizatori de informaţii."
(Primejdia mărturisirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, 41)
Încrederea
"Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în Dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţământul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloaie) al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nuanţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi încredere. (...) Încrederea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: Un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hidoşeniile şi asupririle lumii neînsufleţite, o încredere totală a eului care se predă (necondiţionat) ocrotitorului său: Îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cei Milostiv, Sfântului cel mai iubit, Puterii numai de el ştiută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezminţitei, neîndoielnicei, neironicei sale iubiri. Ea crează ceva asemănător unui meterez de apărare ce nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăimântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril al fiinţei gânditoare. (...)
Dacă strâns cu uşa, ar terbui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă, m-aş încumeta să enunţ – referindu-mă la Hőlderlin şi Heidegger – că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică."
(Dăruind vei dobândi, Baia Mare, 1992, 84-85)
Despre milă
"(...) Mila e un simţământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească sau şi mai precis: o stare harică.
Simţământul acesta, impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bunăvoirea. Dar nu se confundă cu nici unul dintre ele. Le împreunează, le şi depăşeşte. Şi dintre toate, e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. E mai presus de orice, o sim-patie, o com-pătimire, o com-pasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere (sin, com) de nu tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el. Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l judeca, nu dincolo de bine şi de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate şi osândă şi tăgăduind asprul adagiu „fiecare pentru sine.” (...)
Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţământ divin-omenesc (nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?). Sălăşluieşte în spaţiul intermediar dintre cer şi pământ, acolo unde sentimentul şi raţiunea, abstractul şi concretul, semnificantul şi semnificaţia încă nu s-au despărţit, în zona cu totul inefabilă şi apofatică unde se combină însuşiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea (...), atenţia (...), sensibilitatea (...), conştiinţa vie a frăţiei care ne leagă în clipe grele de aproapele nostru, sensibilitatea conştiinţei. (...)
Harul milostivirii depăşeşte până şi ceea ce suntem obişnuiţi a numi „sentimente bune şi frumoase”. Pe acelea se cuvine să le cultivăm, de mare priinţă ne sunt, totuşi nu ajng la nivelul misteriosului fenomen psihic numit milă. Şi nici virtutea ori dreptatea. Virtutea rămâne în cadrul deprinderilor utile celui care o respectă şi o pune în aplicare, spre lauda însă şi spre binele său. Dreptatea, sfântă şi augustă cum e, îşi găseşte locul alături de legităţi, determinime, cauzalităţi: Toate specifice lumii neorganice, lumii neînsufleţite. Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă şi raţională. Mila e de pe alte meleaguri se înrudeşte cu Lumina necreată, cu misterul, cu atributele necognoscibile ale Divinităţii, cu energiile divine şi cu adâncurile de nepătruns ale firii omeneşti în care sălăşluieşte o cirtă de suflu divin. Nu intră în categoriile previzibile ale logicii cauzale şi silogistice, e din altă lume şi transcende dreptatea, ba o şi desfide, cutează a nu lua aminte nici la ea nici la raţiunea practică ori teoretică.
Mila este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea. Din angrenajul strâns (şi teribil) al legităţilor, dreptăţii şi determinismului, numai ea – asemeni luminii farului pentru naufragiat, asemeni luminii blânde a unei căsuţe la ţară pentru drumeţul rătăcit – poate semnifica nădejdea şi înlătura aprehensiunea iremediabilului."
(Dăruind vei dobândi, Baia Mare, 1992,124-127)
Comments
Post a Comment