Îmi place tot ce scrie Ioana Pârvulescu. Ce poate fi mai subiectiv decât atât? Poate pentru că îmi place persona ei publică, intelectuală, în întregimea ei, atât cât poate fi percepută din afară, din scrierile ei atât de variate, din prolifica ei muncă de editor sau de profesor. E intimidant să scriu despre ea când e unul din primele nume din cultura contemporană românească ce-mi vine în minte și în aceeași măsură e reconfortant din același motiv. E cumva de neatins și în același timp e caldă, apropiată, familiară. Nu e divizată în roluri, îmi pare că în toate instanțele e toate ipostazele ei: erudită, onestă, autentică, riguroasă și … inocentă, în cel mai bun sens al cuvântului.
Inocenții (Humanitas, 2016) e așadar o binevenită proiecție atemporală a autoarei însăși, dedublată în povestitoarea adultă care își amintește, dar care pe nesimțite transferă povestirea fetiței Ana ce viu și nedisimulat trăiește în ea. Aceeași voce. Naivă, comică, jucăușă la începuturi, gravă, meditativă, melancolică în cele din urmă, alternând tonurile, dar consistent plină de candoare și farmec.
Cartea are tot ce îi trebuie unei copilării devenite roman de aventuri. Personaje extraordinare: patru copii descoperind lumea, viața, și familia mare din jurul lor; întâmplări neobișnuite și misterioase; locuri încântătoare; chiar și o ”Societate Secretă de Îndreptat Lumea” și o sumedenie de lucruri neînțelese, nedescifrate decât mult mai târziu. E și o evocare realistă și subiectivă, în același timp, a vremurilor, timpurilor întinse pe generații, a locurilor relevante poveștii, un context tulburător în sine în care se topește vrând nevrând orice istorie personală. Metamorfozele lor inevitabile se împletesc dizarmonic de multe ori pe măsură ce privirea devine tot mai obiectivă, gândirea magică se retrage tot mai mult în subconștient, iar imaginația devine primordial literatură.
Dar cuceritor, cu adevărat memorabil, universal dincolo de tema copilăriei e (pentru mine cel puțin) personajul Principal (complex, omniprezent, omniștiutor) pe care autoarea îl prezintă fără echivoc din primele rânduri: Casa.
”Pe-atunci pentru mine casele aveau față. Față de om, vreau să zic. Așa le și desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori și ghivece cu flori roșii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta era chiar definiția Paradisului. (...) Casa noastră se născuse în același oraș cu mine. Locuiam împreună pe Strada Vladimir Maiakovski, un nume pe care nimeni nu știa să îl scrie corect. (...) Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiți, și trei la etaj. Gura îi era subțire și dreaptă, (...) de obicei se-ndopa doar cu oameni, patru familii și noi, cei patru copii ai casei. Eram două fete și doi băieți, frați și verișori, în ordinea sosirii pe lume: Dina, Doru, Matei și Ana. (...) Înăuntru în burta ei, se petreceau ciudățenii (...).” (11-13)
Personalizarea casei de către copila Ana nu e neobișnuită. Privirea lumii intuitiv, ca pe o prelungire a propriului suflet, a propriei minți, a propriului corp e privilegiul atât de frumos și mereu dezirabil al copilăriei. Doar că se împletește ca într-un joc de oglinzi cu accente metonimice mult dincolo de reprezentarea sau imaginația unui copil. Desigur în momentul evocării, autoarea, devenită Io-Ana, era cu totul ‘locuită’ de tot ce însemnase acea casă: oamenii, întâmplările, obiectele, împrejurimile ei. O purta ca pe o cochilie protectoare a fetiței ce rămăsese în ea, a amintirii celor plecați, a vulnerabilităților, duioșiilor, rănilor, învățăturilor, bucuriilor ce o defineau, cel puțin până la un punct al vieții ei. Mărturisește, de altfel, în final că e amestecată în ADN-ul ei.
M-a prins cu totul această subtilă tensiune între copil și adult, între atunci și acum, dar mai ales între exterioritate și interioritate, între casa cu istoria, legendele, structura, ascunzișurile ei și destinul locuitorilor ei. Mai apoi transferul deseori al sentimentelor apăsătoare ale oamenilor pe pilonii mult mai puternici de piatră ai casei. Pot simți cu ușurință acest loc comun al nervurilor nevăzute, extinse ale ființei și al porilor microscopici ai zidurilor ce le absorb. O rețea emoțională, lirică ce prinde în nodurile ei cuvinte și tăceri deopotrivă, întrebări fără răspuns și resemnări, imagini aievea sau închipuite.
”După ce a pierdut atâția tați, umbra lăsată de casa noastră devenise mult mai mare și mai îndesată față de umbrele caselor învecinate. Era ca și cum ar fi purtat doliu, învelită într-un văl ieșit din ea însăși. Celelalte case aveau umbre subțiri, plăcute, vara le țineau loc de copertine sau de pălărie. A noastră avea o umbră profundă, care te lua cu ea ca apa și, dacă nu erai atent, te puteai îneca în ea, așa mi se părea. Am învățat curând să deosebesc casele după umbră. Cele cu umbre ca abisul pierduseră oameni dragi. Atunci mi-am amintit de reparatorul de umbre, fratele lui tata-mare, și am zâmbit fără să vreau.” (198)
E ca zahărul lui Mary Poppins ce îndulcește cel mai amar medicament acest ”personaj” cu magia lui simplă. Remediu împotriva uitării de sine sau de istorie. Absoarbe în fundația lui tragediile, tristețile de la etaj, le închide în subconștient, lăsând la vedere doar atâtea urme de durere cât să facă bucuriile mai strălucitoare. Firescul existenței lui rezonează adânc cu pribeaga imigrantă din mine ce își poartă și ea suprapuse casa părintească și pe cea a bunicii, un păr uriaș ca un străjer în fața porții, dealuri însorite și pe cei mai mulți dintre cei dragi doar în vis.
Casa Anei avea în vecinătate un brad legendar ”ce ne aparținea ca orice jucărie” (16), mărturisea fata cu seninătate. ”Nu rezistam să nu strivesc cu degetul arătător câte un bob de rășină ca o lacrimă zaharisită, cum numai mierea din cămara de la parterul casei noastre mai era. (...) Aflasem că rășina e sângele brazilor și că apare numai din rănile și zgârieturile care li se fac. (...) Din juliturile mele și ale celorlalți copii nu ieșea decât sânge obișnuit, roșu, nezaharisit și fără arome, ceea ce era mare păcat. Mi-ar fi plăcut să-mi miroasă sângele așa, ca rășina. Totdeauna mi s-a părut că pomii sunt în multe privințe superiori oamenilor.” (16)
Iar în loc de dealuri, munți. ‘Tâmpa’, vârful iconic, misterios, prilej de aventuri, dar și de polifonică incursiune în etimologia, mitologia și simbolistica lui. ”Stâncă abruptă”, după Sextil Pușcariu, (citat de Olimpiu Ștefanovici Svenks, citat de ”tata-mare”) ”un cuvânt străvechi, pe care îl găsești la unii italieni meridionali și la albanezii din Calabria. (...) Cică ar veni de la «tempus», din latină, și Tâmpa ar fi muntele timpului (...) (după spusele neverosimile ale familiei). (...) Maia, bunica mea paternă, care locuia la câteva case distanță, tot pe strada noastră, mi-a spus explicația cea mai poetică. O citise într-una din amintirile despre Brașov ale lui Timotei Cipariu. Tâmpa ar veni de la «tâmplă», e vorba de tâmpla altarului, catapeteasma. (...) Probabil ca primii locuitori creștini s-o fi considerat marele altar al micului târg din jurul ei, spunea ea. «Poate se rugau uitându-se spre munte. Oamenii din partea munților sunt mai religioși, a adăugat ea, care se născuse la șes, iar eu de când am tot timpul munții alături mă simt mai bine.»” (174-175).
Această stare de bine reverberează de la munte la oraș, la cartier, la stradă, la casa fermecată și mansarda ei, până la Ana înfășurându-o ca într-un cocon hrănitor intelectual și sufletește, tatuându-i aripile multicolor pentru când e timpul să zboare.
O carte-poveste dintre cele pe care le numesc ”dragi”. Pentru că e delicat și sensibil scrisă, pentru că am primit-o de la prietena mea minunată, pentru că e despre Acasă, pentru că în ea sunt (și) copilăria, (și) amintirile mele, dorul, nostalgia, lumea din gândurile mele, dar și cea din timpurile trecute pe care le-am trăit nemijlocit sau despre care mi s-a povestit și pe care le imaginez. O carte profund pe gustul meu, o incurabilă inocentă, și e onorant să fiu într-o companie atât de aleasă. O carte rotundă și împlinită. Stă pe raftul cel mai important al bibliotecii mele. Îmi sare în ochi în fiecare zi când trec prin fața ei, cu coperta ei solară, neobișnuită, colorată (ARCO) fără a fi stridentă, perfectă și mă face să zâmbesc de fiecare dată.
Comments
Post a Comment