Lecturi subiective - Intrări în Labirint sau Adoraţia Cuvântului

„Nu există întâmplare, doar destin” (Sábato, apud 92)

Mă bucur, ca de fiecare dată, de intensitatea trăirilor, elanurilor fiecărui început şi mă încântă fără excepţie acest dar excepţional al 'luării de la capăt', al noii şanse, al speranţei; legea ciclicităţii vieţii fiind probabil cea mai benefică lege a naturii interiorizată de om, transformată ritual în traseu spiritual, în antidot la nesfârşitul lanţ de erori şi poate mai ales în poartă spre noi încercări, spre forţarea limitelor.

O astfel de recurentă provocare este cartea lui Christian Crăciun, Intrări în Labirint (Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2005), o carte ne-liniştitoare, imprevizibilă,  explorând condiţia intelectualului, a creatorului în orice vremi, o carte metaforă de o dezarmantă sinceritate şi genuină modestie.

Labirintul e, cred, unul din cele mai grele încercări la care oamenii (eroii) s-au supus din vremi ancestrale, devenind în răstimp unul din simbolurile cele mai sofisticate şi mai profunde în imaginarul nostru colectiv; de la preisotricul labirint ce închide în miezul lui spiritele nefaste, la nesfârşitele meandre pierzătoare ale labirintului mitologiei greceşti, de la cărarea anevoioasă ce duce spre Centru, spre Dumnezeu închipuită în timpurile medievale la pelerinajul simbolic, ascendent spre salvare, spre iluminare, spre deplina pace a sufletului şi a minţii din terapiile spirituale din lumea de azi. Labirintul rămâne unul din cele mai fascinante drumuri iniţiatice, un construnct aproape exclusiv cultural (se pare că singura analogie naturală este deşertul), o provocare ce implică întreaga fiinţă şi care mai întâi de toate răscoleşte, paradoxal, adâncuri sufleteşti nebănuite.

„Labirintul este elogiul pe care haosul îl aduce raţiunii constructive. Numai labirintul nu poate fi redus la punct. Deci îţi interzice să ştii unde te afli. Dar şi când te afli. În labirint, hiperbolă a spaţiului, dar şi a timpului – tocmai spaţiul şi timpul ne sunt abolite.” (13)

Mă impresionează alegerea lui Christian Crăciun sau poate mai exact, mă emoţionează asumarea ca destin a călătoriei prin labirint şi modul în care această „con-sacrare” îl singularizează în spaţiul cultural, intelectual; pentru că opţiunea lui îmi pare extrem de fertilă, de roditoare şi poate nu atât pentru autorul însuşi cât pentru cei care ajung în preajma lui, a cuvintelor lui, a mesajului lui (identificabil cu propria-i viaţă, în cazul de faţă).

Labirintul se opune, din această perspectivă, turnului de fildeş, pe de o parte, dar si baricadei de cealaltă. Toate trei sunt spaţii de vieţuire ale 'inadaptabililor', ale creatorilor, ale conştiiţelor acute;  în toate trei cazurile locuitorii sunt spirite libere rănite, suferinde de limitările lumii, neobosiţi căutători de comori dincolo de vizibil, absorbiţi de (auto) cunoaştere şi de adevăr, doar că ireductibilitatea la punct a labirintului îl face un spaţiu dinamic, îi oferă o direcţie fără sincope spre Centru, parcuregerea lui e o experienţă repetabilă, împărtăşibilă şi în acelaşi timp personală, unică şi mai ales desăvârşitoare. E un model intelectual şi spiritual de o mare generozitate, care atinge toate resursele călătorului, care presupune o justă balansare între autocontrol şi reacţia la imprevizibil, între erudiţie şi spontaneitate, între luciditate şi abandon, între ratare şi vanitate, între însingurare şi memorie, între suferinţă şi revelaţie...

Cuvântul, Logosul, Cartea, iată fascinantul labirint fără ziduri al lui Christian Crăciun.

„Cuvintele se nasc precum ofrandele sufletului nerisipit. În acest joc, difuză mutaţie de accente, stă mult încercata frumuseţe a unei cărţi. Eternizatul mister al logosului care se încorporează este, de fapt, singura frumuseţe de conceput.” (30-31) Frumuseţea, iubirea, bunătatea, suferinţa, singurătatea, degradarea, îndoiala, memoria, introspecţia, smerenia, frica, revelaţia, moartea, libertatea pornesc din Cuvânt şi se întorc în el. „Cuvântul este adevărata, singura quintesenţă, a cincea dimensiune a universului, ocul(ta)tă şi dez(des)văluită, cea fără de care lumea nu s-ar menţine perpetuu în fiinţă.” (43)

Scriitorul, mânuitorul alchimic al cuvântului, devine astfel responsabil pentru bogăţia primordială a fiinţei, în puterea lui gânditoare stă căderea sau salvarea bunului nostru comun, el „asigură păstrarea şi sporirea necontenită a complexităţii lumii împotriva tuturor forţelor conştiente şi inconştiente care vor să o reducă la un numitor comun, la o formulă unică de rezolvare.” (57) El este însă  cel chemat să pună totul sub semnul întrebării, suferind, agonizând între iluzii, zădărnicie, vanitate şi mistuitoarea căutare a adevărului, harului, mântuirii.

             

În continuitate directă, Cititorul îşi are ispitele şi bucuriile sale; depresia, înnebunirea, neputinţa în faţa infinitului Bibliotecii, dar şi şansa conectării nemijlocite, „instantanee” la cunoaştere, contaminându-se de inepuizabil. Cum spune autorul: „Eşti infinit atâta vreme cât citeşti.” (80)

Fără nici o îndoială, Christian Crăciun este un autentic 'devorator' al bibliotecii ca şi un atent 'cultivator' al cuvântului, dar modul în care acestea se îmbină şi se grefează pe structura lui emoţională îi modelează scrisul în forme tăioase, grave, triste. În multe cazuri paginile lui dor pentru că, tragic, se descoperă un transmiţător empatic al durerii, al căderii, al ratării limbajului, omului, când aspiraţiile lui rezonează de fapt cu spaţiul pur, sacru al cuvântului, al gândirii, al inimii cu lumea poeziei şi cu poezia lumii. 'Rătăcirea' lui mărturisită în această carte este astfel pilduitoare (fără a fi uşor de urmat) şi este mult mai mult decât cum modest o anunţa în prefaţă „doar doi, trei paşi în interior”, într-un labirint  cu „o mulţime de intrări şi nici o ieşire.” (11) Cred chiar că ieşirea s-a făcut exploziv, revelator, pe verticală (ca în unul din fragmentele mele favorite).

„Dacă prin Mântuitorul nu înţelegem lumea de aici, nu ne va fi dat să vedem prin el nici lumea solară. Clipa infinită a harului trebuie pregătită printr-un efort de atenţie, de înţelegere continuă. Harul există. Prezenţa harului anulează labirinticul existenţei, rătăcirea este transfigurată în tensiunea mortală a dreptei verticale. Harul este orientat. Aşteptând harul (cea mai activă din atitudinile posibile) ai puterea desăvârşită. Nenumărate sunt căile, dar numai una bucuria de a le străbate!”