Miniaturi - Nasturi

Tot mai mult în ultima vreme obiectele activităților obișnuite se zbat să iasă din anonimatul decorului sau al purei utilități, îmi sar în atenție simbolic și în spațiul închis al izolării devin personaje într-o saga animistă: ceașca de cafea, ceasul de mână, cheia casei, semnul de carte, periuța de dinți ori nasturii rochiei. Toate au un destin, o poveste universală și intimă… De pildă nasturii… cu istoria lor îndepărtată, cu excesele vanitoase ale regilor purtând mii pe hainele lor... regești, cu lupte între bresle pentru întâietatea fabricării lor, cu damnarea lor ca semne ale păcatului și desfrâului, cu diversitatea și versatilitatea lor fără margini, cu deplorabilul plastic ordinar al producției de masă (devenind jalnic să ”lucrezi pe nasturi”), cu nebunia colecționarilor...

Îi simt fără echivoc în registrul definitiv al ”închiderii”, al ”încheierii”, ca ultimul act al îndelungului, laboriosului proces de a confecționa, tușa finală înaintea purtării. Sunt discret sau extravagant accesoriile esențiale, accentul particular pentru orice creator sau designer. Inventarea lor a dus la revelarea adevăratelor forme, fiind subliminal prezenți în reprezentarea perfectei imagini de sine; lipsa, pierderea unuia, ruinând vestimentația întreagă. De la haina lumii, la cea a sufletului și până la banala cămașă.

Ce ține faldurile lumii acesteia incredibile împreună? Petice diverse, uneori complet neasortate, texturi fine sau abrazive, modele tradiționale sau suprarealiste cusute împreună cu ochiuri mici și strânse sau abia înseilate? Întindem fiecare dintre noi bucățica noastră de realitate uneori până în punctul în care materialul s-ar rupe pe lângă cusătură crezând în adevărul sau frumusețea ei. Uităm prea des că suntem toți parte din același unic veșmânt croit de Dumnezeu ori poate de natură sau de întâmplare, organic îmbrăcând Viața așa cum o cunoaștem. Uităm că în ultimă instanță suntem pestrița stofă ce înfășoară un mic nasture de la mâneca dreaptă a tunicii universului.

Putem oare închide îndurerarea inimii îndoliate cu nasturi de sticlă neagră ca smoala, asemeni reginei Victoria la moartea preaiubitului prinț Albert? Există experiențe în viața noastră cărora le punem punct nu cu semne ortografice ci cu un șir de nasturi colorați după emoțiile ce le lăsăm în urmă? Nu putem trăi însă cu toți nasturii la vedere. Mă gândesc că avem pe undeva în mintea, ori subconștientul nostru un mic sertar asemeni celui din servanta bucătăriei mamei, plin cu ‘nasturi’ de tot felul, nasturi căzuți, desperechiați sau de rezervă, prin care scotocim uneori după vreo perlă sidefie. Aș vrea să cred că putem să ne trecem mâna prin gânduri, sentimente, amintiri de care nu mai avem neapărată nevoie, dar pe care le păstrăm totuși ca pe fragmente dintr-un nostalgic timp trecut așa cum o facem printre nasturii frumoși păstrați de la hainele uzate sau demodate. 

Nu sunt obiecte oarecare sau mărunțenii fără prea multă importanță. Cel puțin pentru mine, nu sunt așa. Nici simple accesorii necesare sau mici podoabe. E drept, am înfrumusețat și eu rochii sau bluze cu nasturi dichisiți, sau am cumpărat haine de plăcerea nasturilor, dar multă vreme au fost semnele afective ale unei legături aparte, ferecând, în cele din urmă, adânc în suflet o duioasă amintire.

De la (controversatul) Napoleon încoace, nasturii uniformelor militare au fost un adevărat blazon, peceți ale onoarei de învingător, un fel de medalii de curaj, de iscusință, embleme ale puterii și superiorității. [O deșartă trufie, fără îndoială, doar nici un război cu ororile lui nu e scuzabil.] Chiar și în modesta și sărăcita armată română din vremea comunistă nasturii de metal cu stema încrustată pe ei aveau un farmec deosebit, și tatăl meu, un ofițer oarecare dintr-un oraș uitat de lume, îi îngrijea cu la fel de multă mândrie precum Napoleon însuși. Crescând puțin, curățarea lor a devenit voluntar ‘sarcina’ mea de ‘scutier’. În fiecare duminică după-amiază, îi treceam prin fanta unei scânduri subțiri și elastice, ca nu cumva să pătez materialul hainei și îi lustruiam cu o cârpă moale înmuiată într-un lichid alb, până luceau. După ce tatăl meu mi-a spus într-o doară că a fost felicitat de comandant pentru nasturii cei mai frumoși, i-am frecat cu și mai multă strășnicie. Îmi imaginam cum luni dimineața comandantul le inspectează ținuta și evident nasturii așa cum ne controla nouă învățătoarea batistuțele și unghiile curate și tăiate, cordeluța călcată și numărul de pe uniformă. Așteptam cu înfrigurare complimentul pe care îl primeam de fiecare dată.

După mulți ani i-am lustruit pentru ultima oară, și doar mulțumirea de a-l ști plecat în eternitate cu nasturii strălucind a mai alinat tristețea despărțirii și a reaprins speranța că va fi din nou remarcat pentru nasturii lui, cei mai frumoși.