Cu siguranţă lucrurile care se întâmplă sau care nu se întâmplă au explicaţiile lor uneori simple, alteori de nepătruns. Instinctiv ceva nesupus, necontrolat din mine se revoltă precipitat în faţa destinului, negăsind în fapt raţiuni suficient de nobile şi profunde de A FI, căutând eroic spre înfruntări istorice. Numai că istoria se scrie continuu şi atât de la fel.
Acum 4500 de ani egiptenii conservau pentru eternitate VIAŢA. Ridicau imense, perfecte forme protectoare şi adunau după prestabilite legi toate lucrurile dragi, utile şi prețioase care să-i însoţească dincolo. Aproape neschimbate după atâta vreme, mesajele lor uimesc aparent, dar sunt ușor înţelese ca aspiraţii universale şi imemoriale spre viaţă eternă şi iubire.
Femeile de atunci se voiau ca şi astăzi frumoase, se împodobeau cu coliere şi brăţări, purtau rochii din materiale fine şi-şi accentuau formele ochilor, principala poartă spre suflet. Sculptate în alabastru, calcar sau metal, formele lor perfecte, zâmbetul lor aproape imperceptibil, semeţia lor provoacă misterios privitorii de astăzi, ce se reflectă în luciul materiei, gândindu-se la propria viaţă, la ce va rămâne în urma modernei civilizaţii peste 4500 de ani.
Îmbrățișate de soţi şi îmbrăţişându-i la rându-le, ca simbol al desăvârşitei afecţiuni domestice, femeile de acum multe mii de ani erau atât de asemănătoare celor de astăzi. Asta am "citit" eu în ochii încrustaţi cu onix ai prinţeselor sau ai femeilor de rând din monumentele funerare de la expoziţia de artă egipteană, din vremea dinastiilor IV şi III, prezentată la Muzeul Regal.
Am văzut incredibile obiecte, sculpturi, hieroglife, picturi murale perfect conservate de 4500 de ani şi din ameţitoarea incursiune între semnele ce însoţeau moartea am rămas cu o neştiută aromă a vieţii, cu un neclar gust al bucuriei de viaţă, aşa cum este ea, neidealizată şi netransformată de sloganurile deşarte ale unei fericiri mereu nestisfacute. Şi atunci de ce aceasta agitată căutare interioară de sens, când el e în însăşi iubirea crescândă de fiecare zi?
Din nou istoria lumii se oglindeşte în istoria personală (sau invers) şi poţi vedea din ea doar atât cât poţi înţelege. Nu e nimic brav în a te ascunde de tine, de lume, de viaţă, baricadată între nisipuri mişcătoare las neputinţa să-mi paralizeze mintea. Iar ce mai rămâne treaz rătăceşte în reverii obsesive printre posibile scenarii ale unei civilizaţii apuse sau poate doar adormite. Ce simţeau oare acele femei încorsetate în cutume de neînchipuit pentru noi, cât de bizare vor fi părând comportamentele de azi celor de poimâine?
E o simplă joacă a minţii. N-am să cresc niciodată, spre nefericirea lui A., n-am să mă maturizez niciodată, spre pierderea mea.
Mi-au înflorit trandafirii şi violetele, iar copacului îi ajung ramurile aproape de tavan. Grădina mea japoneză e vălurită şi cu pietrele îngropate în nisip; fertilitate şi deşert asemeni ciclurilor Nilului, bizar fenomen, uluitor.
Egiptenii cunoşteau din plin plăcerile vieţii (mâncarea bună, berea, vânătoarea, muzica şi dansul); abundenţa şi în acelaşi timp remediile cumpătării. Toate acele semne exotice se lăsau citite cu uşurinţă de experţi egiptologi care ţineau o scurtă "prelegere" în faţa aproape fiecărui exponat. Păreau poveşti inventate, dar când vedeai seriozitatea celui cufundat în lectură îndoiala se topea cu fiecare semn descifrat cu siguranţă. În spatele vieţii simple descrise se ascunde totuşi misterul vremurilor atât de vechi şi al eternităţii credinţei în eternitate. Şi cât de puţine adunăm noi cei de astăzi pentru eternitatea noastră şi cât de puţin ne gândim la moartea noastră sau la viaţa noastră.
Acum 4500 de ani egiptenii conservau pentru eternitate VIAŢA. Ridicau imense, perfecte forme protectoare şi adunau după prestabilite legi toate lucrurile dragi, utile şi prețioase care să-i însoţească dincolo. Aproape neschimbate după atâta vreme, mesajele lor uimesc aparent, dar sunt ușor înţelese ca aspiraţii universale şi imemoriale spre viaţă eternă şi iubire.
Femeile de atunci se voiau ca şi astăzi frumoase, se împodobeau cu coliere şi brăţări, purtau rochii din materiale fine şi-şi accentuau formele ochilor, principala poartă spre suflet. Sculptate în alabastru, calcar sau metal, formele lor perfecte, zâmbetul lor aproape imperceptibil, semeţia lor provoacă misterios privitorii de astăzi, ce se reflectă în luciul materiei, gândindu-se la propria viaţă, la ce va rămâne în urma modernei civilizaţii peste 4500 de ani.
Îmbrățișate de soţi şi îmbrăţişându-i la rându-le, ca simbol al desăvârşitei afecţiuni domestice, femeile de acum multe mii de ani erau atât de asemănătoare celor de astăzi. Asta am "citit" eu în ochii încrustaţi cu onix ai prinţeselor sau ai femeilor de rând din monumentele funerare de la expoziţia de artă egipteană, din vremea dinastiilor IV şi III, prezentată la Muzeul Regal.
Am văzut incredibile obiecte, sculpturi, hieroglife, picturi murale perfect conservate de 4500 de ani şi din ameţitoarea incursiune între semnele ce însoţeau moartea am rămas cu o neştiută aromă a vieţii, cu un neclar gust al bucuriei de viaţă, aşa cum este ea, neidealizată şi netransformată de sloganurile deşarte ale unei fericiri mereu nestisfacute. Şi atunci de ce aceasta agitată căutare interioară de sens, când el e în însăşi iubirea crescândă de fiecare zi?
Din nou istoria lumii se oglindeşte în istoria personală (sau invers) şi poţi vedea din ea doar atât cât poţi înţelege. Nu e nimic brav în a te ascunde de tine, de lume, de viaţă, baricadată între nisipuri mişcătoare las neputinţa să-mi paralizeze mintea. Iar ce mai rămâne treaz rătăceşte în reverii obsesive printre posibile scenarii ale unei civilizaţii apuse sau poate doar adormite. Ce simţeau oare acele femei încorsetate în cutume de neînchipuit pentru noi, cât de bizare vor fi părând comportamentele de azi celor de poimâine?
E o simplă joacă a minţii. N-am să cresc niciodată, spre nefericirea lui A., n-am să mă maturizez niciodată, spre pierderea mea.
Mi-au înflorit trandafirii şi violetele, iar copacului îi ajung ramurile aproape de tavan. Grădina mea japoneză e vălurită şi cu pietrele îngropate în nisip; fertilitate şi deşert asemeni ciclurilor Nilului, bizar fenomen, uluitor.
Egiptenii cunoşteau din plin plăcerile vieţii (mâncarea bună, berea, vânătoarea, muzica şi dansul); abundenţa şi în acelaşi timp remediile cumpătării. Toate acele semne exotice se lăsau citite cu uşurinţă de experţi egiptologi care ţineau o scurtă "prelegere" în faţa aproape fiecărui exponat. Păreau poveşti inventate, dar când vedeai seriozitatea celui cufundat în lectură îndoiala se topea cu fiecare semn descifrat cu siguranţă. În spatele vieţii simple descrise se ascunde totuşi misterul vremurilor atât de vechi şi al eternităţii credinţei în eternitate. Şi cât de puţine adunăm noi cei de astăzi pentru eternitatea noastră şi cât de puţin ne gândim la moartea noastră sau la viaţa noastră.
Comments
Post a Comment