Dantelăresc răbdător printre gânduri, printre amintiri, printre vise încercând să găsesc în ele spaime feminine ale îmbătrânirii, ale pierderii frumuseții, clasica depresie știind că poate s-au adunat mai mulți ani în urmă decât au rămas înainte. Deschid sertare înțepenite așteptând să iasă fuioare de regrete, de amare deziluzii, remușcări, dezamăgiri, căderi fără speranță. Mă simt pregătită să înfrunt primenitor tot bagajul crizei vârstei care se apropie, mă supun deliberat curățeniei de primăvară, dispusă să văd praful de sub pat, cuptorul ars, geamurile stropite.
Mă trezesc cam șifonată, cu articulațiile amorțite la ciripiturile fetelor, dar la timp să particip la ritualul nostru de fiecare dimineață de a-i face cu mâna din geam lui A. când pleacă la serviciu. Mă trezesc zâmbind la gândul că facem asta de atâția ani și n-am lipsi în nici o dimineață.
Mă trezesc iubindu-mi ridurile care încep să se adâncească în jurul ochilor, că-mi par rezultatul concentrării, efortului de a vedea lumea mai bine; îmi iubesc firele albe, că-mi par că spun povestea atâtor ierni; îmi iubesc pielea cutată a mâinilor ce parcă încep să și tremure, că-mi pare că s-a încrețit de emoțiile mângâierilor.
Mă trezesc și acopăr protector aceste comori cu cremă, vopsea și ce se mai poate.
O iubesc pe C. care spune că nu m-aș putea îngrășa vreodată.
Îl iubesc pe R. care spune că sinapsele mele sunt emoționale.
O iubesc pe L. care spune că ea a făcut în iarnă 39, dar nu se aștepta și de la mine.
Din ce sunt făcuți acești ani?
Nu știu de ce, dar tot ce îmi vine în minte acum sunt desenele Annei pline de inimioare roșii, în care soarele aproape rotund cu raze clare și apăsate strălucește împreună cu norii albi și vineții, în care iarba e mov, și toți suntem prințese, prinți sau zâne, în care culorile curg unele din altele fără prejudecăți, în care detaliile sunt la fel de importante ca subiectul central, în care mai e mereu un pic de loc pentru încă ceva, în care greșelile se anulează pur și simplu cu un X , care în ciuda oricărui canon artistic real arată bine la sfârșit și de pe care nu lipsește: „Anna loves...”
Cum am trăit acești ani?
Nu știu de ce, dar tot ce îmi vine în minte e joaca Alexandrei plină de uimire în fața oricărei jucării noi, de dialoguri prietenești sau contradictorii, de solilocvii interminabile, de paradoxuri, de frustrări, de fantastice călătorii, întâlniri, fapte, de metamorfoze nebănuite, de încercări, de izbânzi și înfrângeri, dar mereu plină de bucurie, de dorința de a fi toți în preajma ei, de a mai avea un prieten, de a o lăsa încă puțin...
E de așteptat probabil să simt așa pentru că prezentul meu e prins miraculos de ele, de copilăria lor, dar, pe de altă parte, privindu-le îmi dau seama nu numai că fiecare dintre noi a fost așa, ci că suntem încă și copii, suntem toate vârstele noastre și e suficient să răsucim puțin acest caleidoscop ca ele să își schimbe (măcar aparent) poziția.
Dumnezeu mi-a dat un dar fără preț, firescul în fața timpului. Nu mi-am dorit vreodată să fiu mai tânără sau mai mare, să o iau de la început sau să fi făcut altfel la o anumită vârstă. Și nu pentru că am fost pe drumul cel mai bun de fiecare dată, sau că aș fi împlinit potențialul fiecărei vârste, ah!, chiar nici pe departe!, ci din acest bizar, în cele din urmă sentiment, că sunt tot eu sau că sunt tot mai eu la fiecare sfârșit de aprilie când se face contabilitatea.
Mi-ar fi plăcut sigur să fac multe altele decât am făcut, pentru unele mai este timp, pentru altele, doar nostalgii. Printre cele din urmă, uite, un poem ce-l simt foarte al meu, chiar dacă altcineva l-a scos la lumină mai bine decât aș fi putut eu... (și pentru care îi mulțumesc lui R.L.), dar pe care simt că-l pot dărui ca și cum ar fi fost al meu.
Cântec pentru toate cele ce ești
Nu iubesc doar prezentul parfumat al
ochilor tăi,
ci și fetița care se ascunde acolo, înăuntru,
ca să privească infinitul lumii cu
o uimire rotundă,
la fel cum o iubesc și pe necunoscuta căruntă care-mi
amintește, din colțul timpului său că
iarna ocrotește și e blândă.
Iubesc tot ceea ce ești, fuga grăbită a orelor,
cele o mie de imagini ale tale în zbor,
asemenea unui stol de păsări sălbatice.
Nu iubesc doar duminicile tale pline de
bucurii pasagere, ci și o tragică zi de vineri, cine știe,
și o sâmbătă a triumfului și a satisfacției
pe care n-am s-o văd niciodată, dar pe care o
cânt, deopotrivă.
Copil și fetiță, și tânără deja femeie,
tu toată, și toate,
îmi umpleți inima și vă iubesc în pace.
(Eliseo Diego)
Comments
Post a Comment