Blue Moon

De ce nu mi se (mai) pare tragic că nu știu să scriu competent despre nimic, de ce nu mă (mai) înspăimântă gândul că nu voi ajunge la un moment dat să fiu expert în ceva, orice, că nu am un drum spre ceva care începe într-un punct și se sfârșește undeva, oriunde? Dulcea inconștiență a libertății de a fi nimeni, de a nu face nimic. Nimic excepțional.

Ies în aerul umed, irespirabil al verii canadiene ca și cum contururile mele s-ar dizolva în vaporii statici și aș intra nedefinit în misterul unei lumi informe ale cărei legi materiale s-ar lipi pur și simplu de conștiință. Totuși gândurile mele sar din strop în strop ca degetele pe clape într-un Preludiu de Chopin și rătăcesc în game minore într-o paradoxală molatică vioiciune.

Parcul se pierde în abur, demistificat doar de culorile strălucitoare ale toboganelor, barelor de cățărat, ale leagănelor, iar râsetele, strigătele copiilor se sparg de zidul de picuri și cad între așchiile de brad vibrându-le nefiresc, dar parcă muzical, absorbindu-se în afonă încremenire, în liniște. Drumul până la Casa cu acoperișul roșu, obișnuitul nostru popas la umbră să mâncăm, iese din rutina întrecerii, nu mai contează cine ajunge primul, important e doar să ajungi. Nici zgura cărămizie a terenului de baseball, nici păpădiile nu mai sunt o primejdie.

Urma de pârâu de lângă fermă s-a mutat mai sus, mustește translucid deasupra ierbii înalte, a papurei, experimentând absorbția, difuzia luminii și alte ermetice fenomene fizice în care ca întotdeauna nu văd decât latura estetică. Dar parcă nicicând n-am simțit o plăcere mai mare decât acum la ritualul aruncării pietricelelor în lacul din vecinătate, atracția gravitațională e ca un ultim poem de dragoste cu toată simbolistica apei și a pământului concentrată în acea clipită sonoră când piatra se pierde în misterul neguros al apei. Pare punctul zero al mișcării, al acțiunii, dincolo de care totul e posibil.

Răspund aproximativ la bizare întrebări despre lebede, sirene, fete-sălcii, mătasea broaștei, mă înec în propria-mi lipsă de imaginație. Povestea prințesei din Împărăția norilor, Luna, rătăcitoare printre stele trebuie să se fi născut într-o astfel de zi. Întinse pe spate se clădesc deasupra noastră foi de bezea, de vată de zahăr, de „marshmallow”. În deplin contrast obrajii și gurița Iubitei se înroșesc și mai tare de poftă.

Grădina din faţa casei e palid violacee.

Ajungem în stația de autobus a școlii Annei cu tot praful de pe marginea trotuarului în ochi ridicat de un vânt ce a înnourat orizontul, dar tot nu e nici un zgomot, nici un șuier. Complet pustiu, populez strada cu mine însămi trecând de atâtea ori, alergând, așteptând. Fizica obișnuită se frânge sub cultul personalității mele, nu există vid în libertate. Curând sensul giratoriu se aglomerează de autobuse galbene din toate direcțiile, șuvoaie de copii se intersectează sporovăind, părinți, îmbrățișări. Ajungem acasă în ropote de ploaie și în râsetele dezlănțuite ale fetelor.

A răsărit mare, portocalie pe cerul umed, a doua lună plină din mai.

Ies desculță în răcoarea nopții, hipnotizată de strălucitorul disc lunar. Tălpile-mi lipite de cimentul prispei trimit inutile semnale minții mele vrăjite spunându-mi că pur și simplu mă rotesc pe o sferă în jurul căreia se rotește o alta, că mâine dimineață mă voi trezi în aceeași lume nebună și că luna ciobită din nopțile următoare nu-mi va mai spune nimic. Totuși emoțiile mele cresc și descresc ca mareele, iar ochiul meu albăstrește luna asemeni prafului vulcanului Karkatoa sau ca fumul uriașelor păduri arzânde.