Am ajuns în sfârșit în Cavendish, mai degrabă în Avonlea, pe o ploaie măruntă de sfârșit de mai. După o lungă călătorie ce parcă abia începe să își dezvăluie răscrucile. Am pornit de când mă țin minte. De când am descoperit imaginația, de când m-am întâlnit cu poveștile și ele au devenit realitatea fără de care nu puteam trăi. N-am știut atunci că în zorii maturității voi traversa de-a binelea un ocean, că mă voi muta cu un pas mai aproape, în limba lui Alice și a surorilor March, cele care au făcut posibilă nașterea Ei. Mai apoi, că după alți douăzeci și cinci de ani, voi străbate nenumărați kilometri până pe o insulă la Atlantic în care, pentru mine, bate însăși inima Canadei.
O inimă romantică în pieptul unei fetițe cu părul de foc asemeni pământului din jur.
Anne Shirley (of Green Gables) m-a fermecat din prima clipă. O fetiță orfană, ce la 11 ani e deja greu încercată de nefericire. Înfruntă însă experiențele vieții cu puterea debordantă a imaginației ei, cu puritatea unui suflet ce refuză compromisul de la frumusețea și onestitatea lui. Un turbion de vitalitate. Bulversează cu fantezia-i idilică peisajul prozaic al timpului ei. Se ridică, «avant la lettre», prin inteligență și creativitatea limbajului deasupra condiției ei sociale. Perenă și actuală prin modul în care se găsește mereu în încurcătură și deseori cu mândria șifonată, dar cu inocența intactă. Îți e imposibil să nu o îndrăgești, să nu îți dorești să vezi cu ochii tăi locurile ei magice.
Am petrecut multe seri împreună cu ea și cu fetele mele, împrietenindu-ne la un secol distanță, pe când ea ajungea în căminul fraților Cuthbert, iar noi în casa nouă ce ne-o doream la rândul nostru de poveste.
Mă imaginez în casa cu frontoane verzi a lui Anne (restaurată azi după modelul unei tipice ferme din perioada Victoriană târzie), dar îmi pare că aș putea trăi cu adevărat în cea pe care Lucy Maud Montgomery o numea ”the wonder castle of my childhood” - casa din Park Corner a unchiului ei, John Campbell. Locul pe care l-a iubit mai mult decât pe oricare altul. Aș sta în salonul elegant, într-un fotoliu lângă șemineul impunător, ascultând pe cineva cântând la pianină în lungile seri de iarnă, aș citi, aș scrie sau poate aș broda după moda vremilor trecute. M-aș ghemui în patul înalt sub quiltul nebun cusut de Maud să îmi ascund temerile în nopțile cu furtună. M-aș plimba prin pădurea de arțari și mesteceni cu frunzele lor argintii în bătăile necontenitelor vânturi insulare. ”Silver Bush”, îi spunea afectiv scriitoarea. Îi sorb la rându-mi poezia, simțind cum din emoțiile trăite aici s-ar putea naște un personaj idilic și visător ca Anne.
Întrebată dacă Anne este o persoană reală, Lucy Maud Montgomery răspundea ‘cu o ciudată reticență că ”nu”, cu sentimentul inconfortabil că nu spune adevărul’, după cum mărturisea în Jurnalul ei. ”Ea este atât de reală, chiar dacă nu am întâlnit-o niciodată. Sunt sigură că o voi face cândva – poate într-o plimbare pe Lover’s Lane pe înserate – sau pe Birch Path în lumina lunii – mi-aș ridica ochii și aș vedea-o, copilă sau tânără, alături de mine. Și nu aș fi deloc surprinsă pentru că am știut dintotdeauna că există undeva.” (t.n.) (The Complete Journals of L.M. Montgomery: The PEI Years, 1901-1911. Toronto: Oxford University Press, 2013.)
Într-adevăr, îmi pare că locurile acestea nu mai pot exista fără ea și nu mai știu dacă o port eu cu mine acum sau ea pe mine pe cărările ei. Încerc să mă lămuresc, cu entuziasmul ei, în căutarea a ce am pornit. Poate pe urmele iubirii autoarei pentru eroina ei devenită celebră. Poate spre universul creat de Maud în toate cărțile ei, privit ca ceva fundamental din spiritul Canadei. Un alt fel de ”Belle Epoque”. Poate spre pășnicia unor locuri imuabile din propria-mi inimă.
Am găsit mai mult decât speram. Colțul meu de copilărie care nu se va umbri niciodată. Un nou sâmbure de adevăr din imaterialitatea literaturii. Plăcerea drumului. Atingerea unei destinații încântătoare ce nu e un sfârșit, ci o inspirație în plus. Bucuria legământului celui mai important al lui Anne – prietenia sufletelor pereche. Poate cu atât mai mult cu cât, în fapt, am călătorit împreună cu Diane a mea și am ‘brodat și noi viața cu stele’.
Comments
Post a Comment