Am foarte puține obiecte rămase de la părinții mei. Aproape nimic, urme vagi ale unei existențe modeste, dar pentru mine mereu suficiente. Cele mai dragi, ceasurile lor de mână simple și indestructibile. O familie mecanică rămasă intactă, cu ácele încremenite exact acolo unde le-a lăsat tatăl meu cu deja mult prea mulți ani în urmă.
Era obsedat nu atât de timp cât de exactitatea lui. De calitatea lui măsurabilă. A fi în prezentul exact era o formă de control a ceea ce îți putea scăpa ireversibil printre degete. Și-a trăit întreaga viață în acest ritm, al punctualității, al respectului față de fiecare minut, al lui și al fiecăruia.
Duc mai departe punctualitatea lui, dar nu și disciplina. Ajungem simultan, dar pe cu totul alte căi. El, un gardian al timpului, eu, o risipitoare. Nu m-a judecat însă niciodată pentru asta. Așa cum probabil nu m-a judecat în general. Era un om al faptelor, nu al interpretărilor. Ar fi corectat poate (mai) militărește zburătăcirile mele, dar nu l-a lăsat niciodată inima să fie aspru cu mine, nici nu prea avea motive dealtfel, mama mea îi dezvăluia rareori ”năzdrăvăniile” mele.
Când a gândit că e momentul să devin responsabilă pentru acțiunile mele, mi-a cumpărat un ceas. Așa se face că la zece ani primeam un mic ceas dreptunghiular, cu ecranul în nuanțe de mov, cu brățara aurită (căruia a trebuit să îi scoată câteva zale pentru încheietura mea mult prea subțire). M-a însoțit mulți ani alături de micul inel confecționat din verigheta lui, tăiată după un accident la mână, pe care mi l-a dăruit când împlineam 18 ani. Au fost singurele mele bijuterii adevărate până m-am măritat.
În toate locuințele tinereții, departe de casa părintească, m-a trezit fără greș un ceas deșteptător uriaș și foarte vocal, roșu aprins ca iubirea de tată. Zi de zi aveam față de el sentimente ambigui, dacă nu de revoltă. M-am obișnuit după o vreme și cu ticăitul de metronom al secundarului ce încerca să îmi ordoneze mintea și cu țârâitul lui dramatic, ce făcea o urgență din fiecare dimineață.
Amintirea rondului de noapte al tatălui meu m-a condiționat să nu uit în nicio seară ”toaleta” instrumentelor măsurării timpului, întocmai cum făcea și el neobosit. Intra discret și în camera mea, răsucea butonul ceasului meu în timp ce îmi reamintea zadarnic să nu stau prea târziu. Au fost momente când mă irita ritualul lui imperturbabil, rigiditatea aceea de cazarmă. Azi le percep ca pe rigoarea legilor fizice fără de care nu ar avea sens nicio metafizică.
Mi-l pot imagina urcând zi de zi la asfințit, cu pasul lui aproape imperceptibil, scările turnurilor orașelor, ale catedralelor din secole îndepărtate, îngrijind mecanismele uriașelor ceasuri publice. În Salsbury, Praga, Munchen, Sighișoara… Mi-l pot imagina ca pe Soldatul Necunoscut servind, apărând timpul colectiv, inima orașului ale cărei bătăi reglau nu doar ciclurile zilei, ci ale vieții însăși. Un slujitor al trecerii nu ca o curgere implacabilă de apă sau nisip, ci ca instanțe delimitabile pe care în sfârșit ingeniozitatea minții le poate stăpâni.
Bucuria mea a fost de nedescris când ceasul de pe bufetul din bucătărie, cel care ne supraveghea mai toate activitățile, s-a stricat ireparabil și a devenit ”jucăria” mea. L-am dezmembrat atât cât mi-a stat în putință, și fiecare piesă devenise o comoară - roți dințate pe post de titirez, șurubele, ecranul gălbui cu cifre caligrafiate, un manuscris ocult. Scoteam cutia prețioasă din sertar în momente de cumpănă - dezamăgită de trecut, descurajată în prezent, deziluzionată de viitor. Raționalitatea acelor fragmente care așezate coerent cuprindeau invizibilul, inexplicabilul mă făcea să sper că dacă aș putea face la fel cu elementele palpabile ale existenței aș înțelege și aș determina cursul și rostul ei. Numai că eu nu eram în stare să repar un ceas oarecare, cu atât mai puțin…
Iroseam în reverii timp prețios așa cum doar tinerii își pot permite, mi-a spus la un moment dat tatăl meu în puține cuvinte. El înțelegea altfel ”pierderea timpului”. Ca pe o păcăleală a ceasului ce îi fura din viață prin inexactitate, chiar și atunci când rămânea în urmă și părea să îi dea un oarecare răgaz. Era un instinctiv maestru al prezentului universal.
Nu știu cât s-a împăcat cu mutarea mea nu atât într-un alt spațiu, cât într-un alt timp. Cred că asta i-a fost cel mai greu să accepte, că la mine era încă dimineață când la el se făcuse seară. Apoi noapte de-a binelea. Dar știu că din turnul lui tot mai înalt veghează la nesfârșit cu aceeași grijă și discreție asupra secundelor mele până când ne vom readuna în eternitate.
Comments
Post a Comment