Aritmii - Romanță

Dintr-o fotografie sepia de mai bine de 70 de ani îmi zâmbește un chip tânăr, luminos, cu ochi strălucitori (pe care eu îi știu ca cerul limpede de vară), cu părul frezat pe spate după moda vremii, pozând a june prim, cum se poza pe atunci. Pe dos, un mic text caligrafiat cu grijă, o promisiune de neuitare. Mai apoi, de pe raftul bibliotecii mele, dintr-o fotografie alb-negru, mă privesc două chipuri tinere și luminoase. Ea cu părul încrețit și aranjat după moda vremii, cu ochii pătrunzători (pe care eu îi știu căprui deschis), într-o rochiță cu guler rusesc și cu un mic șirag de perle la gât. El, neschimbat, poate doar cu zâmbetul mai reținut, mai serios, mai matur. Ce m-ar putea opri să îmi imaginez, pornind de la ele, o nemaipomenită poveste de iubire? Totul stă în iscusința povestitorului, în perspectiva lui: Ea, ingenuă, l-a fermecat din prima clipă, El, cuceritor, i-a tăiat respirația cu o simplă privire răscolitoare…

”La început, înainte, mi-ar fi adus luna de pe cer. Apoi…”, mormăia când era supărată pe cât de ursuz, de introvert, de plin de tabieturi devenise El, când Ea avea câte un elan sau o inițiativă neobișnuită, deși în general tot făcea cum zicea Ea. Eu am rămas la acel ”apoi” suspendat. Acum îl pot privi în întregimea lui, pierdut în timp cu aura-i nostalgică, înduioșătoare. 55 de ani petrecuți împreună, în care așa cum era de așteptat luna a rămas pe cer unde-i e locul, dar sub ea au fost plimbări de duminică seara, ieșiri la o terasă vara, planuri de viitor, flori ocazionale, mărțișoare. N-au curs laptele și mierea, nici nu au mâncat doar dulceață de trandafiri, deși la masa Ei s-a mâncat întotdeauna foarte bine. Casa Ei a fost mereu impecabilă, iar El ieșea în fiecare dimineața din casă ca scos din cutie (asta când nu era îndelung plecat în aplicații, pe șantiere sau recoltări). Monotonii și obișnuințe, rate la mobilă, foarte multe pachete de țigări, certuri, însingurări, enorm de multă muncă, griji, suferințe, dezamăgiri, ziare și televizor, un balcon plin de mușcate albe și roz. Între ei, o copilă crescând, pentru care au făcut amândoi totul. Ei îi tresaltă inima în fiecare zi când îi simte pașii tăcuți pe scări, El urcă două trepte deodată spre paradisul lui. Apoi Ea s-a îmbolnăvit și El a îngrijit-o cum s-a priceput, militărește. Într-o zi friguroasă de ianuarie Ea a plecat, lui nu i-a venit să creadă și a urmat-o curând, într-un ultim gest de loialitate și neuitare. Ea îl urmase la capătul lumii, El, la capătul timpului.

Atât? 

Gesturile mărunte ale iubirii, tandre, abia perceptibile prin care te faci pur și simplu prezentă pentru cel pe care îl iubești, sau crezi că o faci, sau vrei să o faci, chiar și în furtună sau în întuneric sau mai ales atunci. O atingere, un zâmbet, o tăcere. Familiaritate și obișnuință ce nu sunt prilejuri de plictis ori saturare, nici simple conforturi stagnante, ci sunt siguranța și încrederea că atunci când corabia dă să se scufunde sau să eșueze, există un liman ferm, liniștit, un far, un acasă. Sunt semne pe care le deslușesc în viața Lor, e drept, abia acum de-adevăratelea sau poate doar le reinterpretez pentru că sunt gesturile pe care caut eu însămi să le fac (și să le primesc) în propria-mi viață. Sunt conținutul unui ”apoi” dezirabil și echilibrat, în care te poți încredința. Un ”apoi” în care proximitatea te îmbogățește sufletește (nu te epuizează), în care îndepărtarea e nevoia de întărire de sine (nu de evadare), în care lucrurile făcute împreună sunt prilej de cooperare (nu de controversă), în care te bucuri să te îndrăgostești mereu și mereu de același om. 

Nu aș putea trăi doar ca un surfer pe vârful valurilor romantice, dar nici complet fără gesturile poetice ori nebunești al iubirii - simbolice, evocatoare, îndrăznețe, riscante, superficiale, surprinzătoare, spontane ori premeditate, pline de imaginație sau doar clișee răsuflate și comice. Flori, aniversări, călătorii, sărbători, confesiuni, o cină la lumina lumânărilor, pur și simplu o zi liberă în doi, discuții în tihnă la o cafea sâmbătă dimineața în curtea însorită, chiar o dispută bună și altele ce nu se pot spune. Ele fac din firele obișnuite ce ne leagă dantele, din ritmul cotidian, muzică, din pașii de fiecare zi, dans. Ne scot din timp, ne luminează chipurile pentru când vom fi doar o fotografie pe un raft de bibliotecă și cineva își va imagina, privind-o, o nemaipomenită poveste de dragoste.