Îmi amintesc până azi sala cu ferestre mari și parchetul lustruit din frumoasa Casă a Armatei în care ne adunam copiii ofițerilor la sărbătoarea Pomului de Iarnă. Revăd bradul impresionant ce se ridica până în tavan cu ghirlandele lui de hârtie și staniol. Mulțimea de copii fremătând. Mi-e atât de clar în memorie poate și pentru că erau puținele momente în care tatăl meu era în preajmă. Dacă stau bine să mă gândesc, unul din foarte puținele evenimente la care m-a dus el însuși; ba într-un an mă învățase și o poezie cu copii așezați în fața vetrei ascultând poveștile mamei în timp ce afară viforea. Nu-mi pot imagina unde-o auzise, poate chiar de la mama lui pe care o adorase, o urmă din propria-i copilărie despre care vorbea rareori. Îmi pare nespus de rău că n-o mai știu. [Mult mai târziu am asociat-o unui colind ”când mama spune de Iisus cu glasul ei cel dulce”.]
Oare unde găseau de fiecare dată un Moș Gerilă (că de Moș Crăciun nu se pomenea) atât de impozant, un uriaș în haină roșie ce părea să se distreze de minune? De unde aveam pe atunci atât curaj să recit în fața lui cu toată dezinvoltura poezia repetată îndelung? Aș fi ținut un recital întreg pentru cadoul ce urma să îl primesc pentru că prin punga de celofan strălucea globul viu colorat al unei portocale. Parfumul ei mirosea inexplicabil a iarnă. Îmi părea delicatesa absolută și mă visam printre portocali acoperiți de zăpadă doar nu știam că ar putea rodi într-un alt anotimp.
Așa începe poate orice legendă sau tradiție. Pentru copila neinițiată în ale religiei sau credinței, o simplă portocală putea căpăta puterea simbolică și sacră a unei întregi sărbători ale cărei taine și semnificații îi erau necunoscute. Și nu erau desigur neimportante ionatanele sau nucile autohtone, dar portocala ridica totul în ceremonial.
Trăiam în lumea bucuriilor simple și orice ieșire din obișnuit era resimțită cu fiecare fibră emoțională, iar sărbătorile iernii de la Sfântul Nicolae la Sfântul Ion, așa nenumite cum erau în vremea comunistă, creau un timp magic pentru fetița ce oricum abia aștepta un prilej să se mute în imaginație. După curățenia ce nu lăsa nici un colț al casei neîntors, după agonia aprovizionării, extazul pregătirii mâncărurilor și mai ales al prăjiturilor și în cele din urmă bucuria fără margini a decorării bradului, urma un timp de joacă, de căldură și liniște în mica mea familie, de colindători ce cântau grăbiți aceeași primă strofă cu ”Steaua sus răsare…”. Prilej pentru mine să mă cufund în propriu-mi vis al unei nopți de iarnă.
Mă reîntâlnesc cu mine copil în fiecare Crăciun, fără să pot spune exact ce înseamnă asta. Neliniștea și fervoarea pregătirii, așteptarea a ceva dincolo de fire, mirarea în fața miracolului, admirația față de generozitate. Frumusețea casei în sărbătoare, pacea cu care ne adunăm în jurul mesei, cadourile. Inocența speranței că bunătatea e calitatea noastră fundamentală care va dăinui pentru totdeauna. Despic firul cu mintea de acum deși nu ar fi nevoie de nici o explicație și oricum rămân atâtea în afara cuvintelor, dar îmi doresc să înțeleg din această stare măcar atât cât poate fi dat mai departe.
Dacă le-am dăruit ceva fetelor mele a fost bucuria feerică a Crăciunului în deplinătatea lui creștină și laică. Colinde devenite cântece de leagăn și vesele cântece despre Moș Crăciun, Santa sau Rudolf. Slujba de seară la biserica din vecinătate în care la un moment dat se sting luminile și toată lumea cântă ”Silent Night”. Filme despre Nașterea Mântuitorului și personaje atinse sau nu de Spiritul Crăciunului. Răbdarea de a meșteri felicitări și cadouri pentru toți cei dragi, mici gesturi de caritate ori tandrețe. Bucătăreala bunătăților românești, dar și a ce am mai deprins din lumea asta mare. Transformarea întregii case într-una de povești, cu lumini pe acoperiș de nu ne poate ocoli nici un eventual zburător pe sania trasă de reni. Aventura alegerii bradului ce trebuie să fie mereu impecabil și care devine centrul casei pentru săptămâni întregi. Dar mai ales bucuria de a fi împreună - patru străjeri ai unei sărbători inefabile în care bătăile inimilor noastre se armonizează și ne recunoaștem ca aparținători unii altora, capabili de a trece prin toate încercările vieții astfel.
Nu lipsesc niciodată portocalele, spre amuzamentul fetelor care nu înțeleg cum pot să leg un fruct solar, mediteranean ori californian de frigul iernii. Le-au acceptat însă ca pe ciudățenia mea tradițională și știu că vor fi prezente și în casele lor viitoare, că vor duce istoria lor pe oriunde vor ajunge. Vor rămâne, cred, printre atâtea altele, în testamentul meu de iubire de Crăciun.
Comments
Post a Comment