Foială insuportabilă în pat până aproape de dimineață. Ciudățenia unei minți ce nu poate adormi, deși se poate relaxa. Corpul trosnește în încheieturi, mușchii zvâcnesc sau dor. Disconfortul în a-ți găsi poziția în care să te lași pradă somnului. Și apoi, cumva, în sfârșit, negură. Altcumva, altundeva pentru câteva ore.
Dacă aș putea surprinde momentul adormirii poate l-aș putea recrea. Dar scapă de fiecare dată conștientului, memoriei. E o fantă de trecere ce nu o pot desluși din nicio parte. Îmi amintesc disperarea de a adormi, dar nu și clipa în care am trecut pragul. Mă pot aminti visând, dar nu și cum am ieșit din vis. Poate așa e cu toate trecerile vieții. Te ții minte copil, dar nu și cum ai devenit necopil, adolescent și apoi altceva și așa mai departe. Oricum undeva sunt toate păstrate, amestecate.
Poate așa e și somnul, în adânc, o altfel de trezie, în care mișcarea și opusul ei se contopesc. Pe culmile oboselii, însă, ți-ai dori ca toate acestea să fie limpezi, ordonate în limanuri clare. Somnul să fie doar somn: simplu, firesc, natural, fără filozofări, ori dantelării ale minții. Să închizi ochii și să fii dincolo în odihnă.
Așa ar trebui să fie orice altă trecere.
Și pentru unii nu e.
Sunt o făptură a nopții, poate din teama ei. Insomnia mi-e armă și blestem. De îndată ce se lasă întunericul simțurile mele protectoare se ascut ca cele ale animalelor de pradă, deși mă înspăimântă ca nimic altceva 一 năluci ale umbrei cu care nu am nimic în comun în afara lucidității la ore târzii. Așa am fost mereu. Mă lăsam cu greu adormită doar în brațele mamei, apoi doar de interminabilele povești pe care mi le citea. Până azi doar în mrejele literaturii.
Noaptea a fost dintotdeauna un teren al bătăliilor pierdute.
Am trecut prin nenumărate nopți albe (sarcastic oximoron), uneori înlănțuite. Pe timpul lor mașinăria corpului își uită regulile, își perde cu totul echilibrul. Când cauza e mentală, creierul se transformă într-un perpetuum mobile al gândirii și cunoașterii, un vas supradimensionat în care par că s-ar acumula toate tainele universului, o entitate exuberantă în stare să descifreze orice mister. Când sunt emoțiile, ele devin giganți care înghit făptura și în adâncul lor visceral automatismele supraviețuirii sunt singurele care contează, doar ele pot face față proiecțiilor catastrofale ale subconștientului.
Fie că a fost vorba de sesiuni epuizante de învățat, de cărți pe care nu le puteam lăsa din mână, de neliniștea iubirilor sau de frici materne, fie de disperarea ghemuită în colțul unui pat de spital, insomniile au fost de fiecare dată neputincioase. Nu au învins niciodată imposibilul, nerezonabilul, inevitabilul.
Au dus însă de fiecare dată la o delirantă oboseală. Nu doar o nevoie de somn, ci de repaus. De o plutire în neant fără vreun stimul dinafară, ori din sine. De un oftat pe îndelete și ghemul încâlcit de griji, îndoieli, regrete, neîmpliniri, temeri să se deșire în fuioare de fum alb. De un paradis alb-negru al liniștii depline. Să mă desfăt în el, să îmi destind fiecare mușchi, fiecare încordare și să mă las în voia imaginației din vis.
Până și visele s-au dovedit în felul lor o eșuată evadare din prizonieratul insomniac. Active, aiuristice, epuizante, chiar de nu sunt mai niciodată coșmaruri, nu-mi doresc decât să ies (și) din ele. Chiar din cele în care cei plecați se întorc, în care vorbesc fluent germană, sau în care am părul lung și verde aprins, port o rochie foșnitoare de mătase aurie și mă plimb desculță prin poieni cu margarete. Refuz să cred în interpretări junghiene. Vreau să le uit de dinainte de a-mi fi deschis ochii. Nu-mi doresc nici măcar să le transform în literatură onirică, oricât de mult mă atrage libertatea ei.
Și, totuși, poeții spun că poezia se scrie noaptea. Nu cred că e vorba despre un pact abisal cu ”întunericimea”, nici de inspirație ocultă din spațiul necreat. Cred, mai degrabă, că au conștiința luminii în întuneric. A cuvântului în tăcere. A iubirii în moarte, dincolo de ea. Chiar în temporarul somn. Poeții și poezia lor veghează și lumea nu se scufundă în uitare, nu împietrește în materie. Insomnia devine așadar vocație, datorie, salvare.
Neșansa mea în toată povestea aceasta e aceea de a nu fi poetă.
Comments
Post a Comment