Compunere 1 - Toamna

Toamna e, probabil, singura melodramă pe care nu mă sfiesc să o admir, cu care empatizez chiar, fără să am un acut simț al ridicolului, la care plâng și mă înseninez, echilibrându-mă în ritmu-i firesc de tragic. Se zbate între limpezimea crudă, arzândă și mohoreala sură, pâcloasă, iar eu după ea între bucurie și doliu pentru a sfârși amândouă într-o monotonă, zgribulită așteptare. Sunt momente în care aș vrea să regăsesc profund atașamentul ființial cu anotimpul, cu vremea, cu natura, așa cum (poate idilizant) se spune despre oamenii de demult, doar că atâtea inhibiții septice își scot țepii protectori încât îmi dau seama că tot ce pot face este să mă lipesc estetic în peisaj, sperând simbioza.

Pașii mei foșnesc toamna și port toată splendoarea ei pe tălpi. Îmi inundă pantofii, îmi spală gleznele și mă bucur când nu mai trebuie să merg (mersul se descoperă dintr-odată dans), când mă poartă vântul și pe mine și foșnetul, când nu trebuie să ajung nicăieri deși mi-ar plăcea să fiu așteptată undeva.

Nu risipesc nici un gest, nici o mișcare, toamna e acuta conștiință a căderii, a migrării, a înstrăinării, iar eu m-aș vrea acasă.

Toamna crengile copacilor devin prelungiri ale ramurilor mele nervoase prin care seva emoțională curge nestingherită dintr-o parte în alta colorând când frunzele când visele mele. Și mă doare fiecare frunză care cade și mi-e mai ușor cu fiecare gând care trece.

Toamna îmi cresc rădăcini în adâncul cel mai fertil al memoriei și răvășesc cu aceste brațe subterane stinghere amintiri prăfuite, ciobite de indiferență, rănite de uitare și sângerarea lor inundă pentru o clipă prezentul, resorbindu-se apoi în melancolie și desfrunzite coboară înnegurate mai adânc.

Teluricul meu anotimp. Mă plec umilă, recunoscătoare să-i culeg fructele. Dezechilibrul continuă însă ca în fața oricărui exces. Cum să încapă în îngustimea-mi copleșitoarea-i abundență și cum să spun nu plăcerii desăvârșite ce-mi inundă simțurile. Abia în fața ultimei ispite simt însă libertatea detașării, abia în fața acestor bogății înțeleg unde-i ruptura reală, de ce nu îmi construiesc cămări pentru ele, de ce nu pot juca un rol autentic într-un scenariu predestinat. Singurul timp cu adevărat roditor al naturii e cel dinainte de moarte, dar sufletul rodește mereu și poate ajunge în floare la ea.