Uneori sunt o umbră care plutește prin lume. Minunându-se. O tangentă la viețile altora. Un cuvânt aruncat pe stradă când trec cu pași abia auziți. Glasul care îi spune vecinei din față că are o grădină frumoasă, palma care mângâie câinele ce așteaptă nerăbdător la semafor, urechea ce ascultă întâmplările celor patru mușchetari, pardon copii, ai vecinilor abia mutați lângă noi, brațele ce aruncă peste gard mingea lor colorată care stă mai mult în curtea mea decât a lor. Sunt toate acele lucruri care îi fac pe cei din jurul meu să zâmbească doar pentru un singur moment pentru că sunt văzuți, auziți, apreciați.
Am fost ani de zile doar șiruri de emoții. Deși mă pregătisem riguros, sistematic să devin om de știință. Ele s-au înlănțuit strâns în corzi elastice și suple în care am legănat două făpturi fără pereche ce aparent au izvorât din trupul meu. Dar știu că sunt produsul unor încrengături dincolo de mine. Eram albia în care puteau curge în voie și totuși țărmurit. Nu mi-a stricat rigoarea științifică ce intervenea uneori ca un pilot automat, dar singurul loc comun cu cercetarea de acest fel era că mă aflam constant pe teritorii neexplorate, anevoioase și fascinante în aceeași măsură. Cu toate ipotezele spulberate de realitate. Și totuși, nu mi-am dorit nici o clipă să mă fi aflat într-un alt peisaj.
Mă apropii vertiginos de momentul în care am trăit în egală măsură pe două continente și mă imaginez un pod de flori multicolore între ele. La capete sunt doi copaci înalți. Un păr ca cel din curtea bunicii și un cireș ca cel din curtea mea. Rădăcinile lor se împreunează și în căușul lor a crescut pur și simplu livada vieții mele. Și trebuie doar să am grijă de roadele ei.
Într-o vreme mă gândeam că îmi e îngăduit să exist doar ca să mă rog pentru toți cei ce nu nu mai sunt. Pentru cei pe care i-am cunoscut sau despre care doar am auzit. Și erau tot mai mulți. Le rosteam în gând numele și scurte mărturii despre ei ca la o judecată. Martorul apărării, prin definiție. Trebuiau toți mântuiți pentru că toți si-au trăit sârguincios viețile încercate. Fiecare în parte s-a străduit dincolo de puteri. Nu se cuvenea să tac pentru că dacă ochiul meu limitat vedea toate acestea cu atât mai mult înțelegea Cel în mâinile căruia se află toate destinele. Călcam haine sâmbătă seara și îmi deșertam în liniște confesiunile. Când nu a mai fost nevoie să calc atât, sfârșitul îndeletnicirii a ars și listele mele interioare.
Le-am înlocuit destul de repede cu alte forme de iubire. Nu ducem niciodată lipsă de ele. Unora le scriu scrisori, pe alții îi recreez în cărțile pe care le tot scriu fără să le termin. Celor de dincolo am început să le vorbesc direct, tutuindu-i chiar și pe cei mai venerabili. S-ar putea spune că mi-am pierdut mințile. Că îi văd bine înșurubați în eternitate, nelimitați și în sfârșit binevoitori înspre mine, cea atât de vulnerabilă. Că acum formează batalioane de străjeri în jurul meu, protejându-mă. Doar de mine însămi nu mă pot apăra. Îmi pot arunca un moment de inspirație în gând când e pustiu, dar nu mă pot convinge să și scriu și mai ales să împărtășesc cele scrise. Îmi pot pune sfaturi utile în mintea dezordonată, dar nu mă pot face să îmi depășesc lenea de a le pune în practică. Nu îmi pot da informații dincolo de ceea știu deja, de ce pot descifra de una singură. Cu toate acestea, rămân călăuzele mele admirabile în orbecăiala mea de a tot descoperi cine sunt.
Înțelepții spun că suntem în esență praf de stele, un fragment din lumina divină, un strop de energie universală și altele din acestea grozave, mărețe. Și au dreptate. Doar că acestea nu sunt nici un răspuns, nici o concluzie. Cel puțin nu pentru mine. Ci mai degrabă un impas. Nu știu să mă comport astfel. Să fiu necontenit lumină și iubire. Înmărmuresc în fața celor ce pot. Negură, umbră, pământ, deșertăciune, teamă. Le port în mine și nu mi-ar folosi la nimic să spun că nu există. Dar uneori chiar pot să nu complic lucrurile și doar să mă bucur de fiecare clipă ca de ultima, ca de cea mai frumoasă.
Doar să îmi număr binecuvântările. Ca o mantră. Nu ca un răspuns, ci ca o metodă. Le notez la sfârșit de săptămână într-un caiet japonez cu foi subțiri, delicate și imprimeuri cu pisici, deși mie îmi plac mai mult câinii. Realizarea fericirilor mele e un comutator ce aprinde luminile și umbrele se retrag în colțuri. Sar în afara mea de bucurie ca un clown dintr-o cutie, sau mă învârt grațios, surâzând ca o balerină când se deschide capacul cutiei muzicale și i se răsucește cheia. Ies în stradă și mă întâlnesc tot mai des cu mine cea ușoară ca un fulg, cea cu mesajele voioase și încurajatoare. Lumea ar spune: Uite cum se leagănă când merge fără vreo grijă, fără greutățile vieții, sigură pe sine și degajată. Binecuvântările mele se ridică încet, fuioare translucide pe rețelele neuronale ale Celui ce ține în memoria lui infinită destinele noastre ale tuturor.
Comments
Post a Comment