Din momentul în care am aflat de Viola Vancea, în tinerețea mea cu capul în nori și literatură, mi-am spus că cineva care poartă numele acesta nu poate fi decât poetă. Am întâlnit-o și într-o altă ipostază care mi-a făcut-o și mai apropiată, cea de exegetă a operei Hortensiei Papadat Bengescu (Hortensia Papadat Bengescu - Universul citadin, repere și interpretări, Editura Eminescu, București, 1980) în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre aceeași autoare ce mă fascinase în timpul facultății.
Îi regăsesc poezia acum, la o cu totul altă vârstă, în incursiunea mea nostalgică în colțul ușor prăfuit al cărților aduse de acasă cu mai bine de 25 de ani în urmă. Mă descopăr alături de ea cum ”Încărunțesc, învăluită în vini imaginare, și adorm pe ape, cu tîmplele înghețate, ca un oraș cu catedrale scufundat sub limbile deșertului, crescând în falduri grele de întuneric.” (Fiord imaginar, Editura Junimea, Iași, 1978, p.13) ”Sînt [precum ea] un fragil pelerin sub cupola de umbră a nopții. Mătase și ambră, păduri de-ametist, faleze de marmură răsar sub pasu-mi pribeag. O, sînt un fragil pelerin/Melancolic străbat oceane umbroase de sare, pajiști de-azur, ierburi foșnind dureros ca muzicale sfere ale mării în adâncuri.” (Gardienii luminii, Editura Eminescu, București, 1982, p.22) ”Locuiesc [și eu uneori] într-o inimă cum biblicul Iona în uriașul pântec al balenei. Mă străbat, din vreme în vreme, vasele sale, clocotind de durere, cum fluviile lumii, acele împurpurate eșarfe ale jertfei înconjurând continente de sare, împodobite cu măslini înfloriți. Călătoresc, și-n blândul balans, viața îmi pare o cală imensă, gemând sub povara furtunilor.” (p.26)
Poezia ei taie ”ca o sabie de fildeș” în materialul meu sensibil ce începe să fie atins de patina îmbătrânirii. Despică tragic lumea interioară, opturând solaritatea, căldura ei, revelând obsesiv implacabilul nostru destin nocturn, selenar, captiv în ”deșertul arctic”, mereu sub amenințarea sfârșitului. ”Cine poate scăpa neatins de colțul de fildeș al morții?” (1978, p.61) O (pseudo) întrebare ce atrage ca un pol magnetic întreaga viziune asupra vieții - o ‘petrecere luminată de soarele negru’, la care ”tot ninge peste noi cu oase sfinte” ori ”cu amare cuburi de sare”, uneori ”cu flori de cais” sau ”cu mărgăritare de mărimea cristalelor de zahăr”. ”Lirica aceasta izvorăște dintr-o contemplație și îndeamnă la contemplație.” - menționa pe bună dreptate Nicolae Balotă în prefața la Fiord imaginar (p.6).
Pe deplin modernă, amintește însă și de meditația poeților romantici, de lamentația eroilor tragediilor grecești, a psalmistului Vechiului Testament, dar și de inovația poetică a poeților blestemați (de la Verlaine sau Rimbaud la Bacovia), ori suprarealiști (Lautreamont, Char). Și-a hrănit erudit și intim din acestea propriile angoase, conștiența acută a fragilității umane, a Poetului ca un întâi mărturisitor al condiției umane.
Postmodern, ”poezia [ei] coboară în stradă din mansarda vecină cu cerul” (1982, p.48) și îndrăznește chiar un ”manifest” (surprinzător scăpat de ochiul atent al cenzurii) al unei generații tot mai lipsite de speranțe într-o societate tot mai delirantă și absurdă. ”Va fi fiind și acolo ghetto-ul surdo-muților/Vor fi existînd și pe acele tărâmuri/Violența morală a tăcerii/ Sau arma secretă a indiferenței/Ucigașă ca o ghilotină?!” (p.62)
Și sigur că e mult mai mult decât aceste sumare observații.
Nu știu nimic din biografia ei, din experiențele ce vor fi dus-o în călătoria ei poetică spre nordul fiordurilor sau spre porțile gardienilor luminii, dar sunt ușor de intuit suferința, absența, însingurarea, o tulburătoare neliniște a sufletului însetat de frumos, de absolut ce se izbește mereu de pietre, de frig, de noapte. ”Viața mea este un crin măcinat de azururi impure. (...) Viața mea este un crin măcinat de durere.” (1978, p.65) N-am citit din păcate Halta în Paradis. Poate acolo e în sfârșit senin.
Tot o haltă îmi vine să spun că pot face totuși în cărțile ei, nu e ușor de trăit în ‘burgul ei de fum’ chiar și când ”orele se cern cum suave petale de lotus” (p.75). M-am întrebat, de altfel, cum de m-am îndreptat instinctiv spre ele tocmai acum. Până am dat de ”Eu scriu poeme într-o rezervă a morții” (1982, p.10) dedicată mamei ei. Întotdeauna sunt fire nevăzute între stări. Într-un mijloc de ianuarie ca acesta, cumplit de friguros, cu deja atât de mulți ani în urmă, îmi rodeam disperarea, oboseala, deznădejdea, cumplita tristețe alături de mama mea. Am rezistat scriindu-le fetelor mele atât de mici și neîmpăcate cu plecarea mea precipitată, notițe dintr-un salon de spital și citind o cărticică ce îmi încăpuse în buzunar, O Death, Where is Thy Sting? de Alexander Schmemann. Aș fi putut să citesc și poezia Violei Vancea.
Comments
Post a Comment