Le-am întins pe birou în fața mea ca pe un evantai, simbol al feminității, deschiderii, al eleganței, și fiecare părea că dezvăluie un pliu al destinului unui om care m-a cucerit și m-a uimit de la prima noastră întâlnire cu mulți ani în urmă. Cărțile Veronicăi Pavel Lerner. Mi le-a dăruit de curând cu generozitate, cu dedicații calde, porți înspre frumusețea în care crede cu sfințenie. Ordinea în care le-am citit a fost instinctivă, dar nu întâmplătoare. Oameni, repere, mărturii, Miniaturi de dincolo de Ocean, N. Steinhardt în care spui că nu crezi, Dialoguri fără granițe (cu Nicolae Băciuț, despre poezie) ca să rămân îndelung în poezia ei - Neterminatele secunde, Frumosului deschisă poartă.
Am dat peste evocări tandre ale oamenilor de care a fost înconjurată, ale vremurilor trăite, ale locurilor ce s-au numit pe rând acasă. Mărturii emoționante, pline de sinceritate ale unui om ce vede un rost în toate și se îmbogățește cu fiecare întâlnire și experiență. M-a captivat lumea ei. Una a libertății, a echilibrului interior, a erudiției, dar poate mai ales a disciplinei, pasiunii, a responsabilității îmbunătățirii continue; repere solide chiar pentru o fetiță căreia cel mai mult îi plăcea să se joace afară cu prietenele și a fost lăsată să o facă în voie. Sunt moșteniri ce nu se cuvine să fie risipite pe care Veronica Lerner le împlinește cu peste măsură până în prezent, în termenii ei, îmbinând științele exacte cu cele umaniste în spiritul cărora a crescut.
A fost mereu capabilă să înțeleagă realitatea imediată, puțin controlabilă, schimbătoare și să o armonizeze cu valorile, cu aspirațiile, cu talentul și inteligența ei găsind soluții onorabile de a trăi, de a rămâne întreagă, oricare ar fi fost circumstanțele sociale sau politice. În parte sunt cărămizile acelea bine puse într-o familie cu rădăcini culturale și morale de neclintit, apoi gândirea rațională și practică formată prin aplecarea spre știință, dar îmi pare că ceea ce a sudat toate acestea au fost, paradoxal, nenumăratele dificultăți și încercări-limită prin care a trecut. Furtunile personale, cum le numește. Aceste fisuri dureroase ale vieții pe care le-a umplut cu muzică, și, de la un timp încoace, cu poezie. Așa se rotunjește o personalitate și o viață cum puține sunt. Așa se dobândește ”harul, cel de a ierta și dărui”, despre care vorbește în cărțile ei.
Eu nu am darul poeziei. Nu știu ce înseamnă să îți ”curgă prin vene”, nici cum ”să transformi apăsările în versuri”. Nu sunt nici un critic priceput al ei, dar știu că sunt realități ale ființei care nu pot fi exprimate altfel și intuiesc binecuvântarea și reversul ei, damnarea, celor ce nu pot exista altfel decât lăsând-o să iasă cu toate riscurile. Prietenul ei, Nicolae Steinhardt, vorbea ca nimeni altul despre ”ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător și atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri.” Cred în sinceritatea acelei ”tristeți existențiale” ce nu poate fi ”oprită sau ascunsă” și în ”versurile [ce] vin ca o muzică, uneori dureroasă”. ”Iar eu doar mă supun, lor, le scriu și apoi le șlefuiesc pe fiecare în parte ca pe un mic giuvaer...”, după cum mărturisește cu modestie autoarea.
Cunosc însă migala șlefuirii. Mă regăsesc uneori în singurătatea aceea (asemeni poetului) chinuitoare și prolifică în care se învârt în mine povești și cuvinte ce se cer născute ca parte a experienței și a alcătuirii mele și uneori nu pot face altceva decât să le ajut să prindă formă. ”La pieptul tău aș depăna povești...” despre cum ”cuvintele/se nasc în dureri/precum copiii”. Iată o stare pe care o înțeleg pe deplin. Sunt apoi cu totul de acord cu domnul Nicolae Băciuț, partenerul ei de confesiuni poetice și culturale, când spune că: ”Scrisul e o chestiune intimă, dar destinația scrisului este dorința de a fi în dialog cu lumea, de a-ți fi aproape, chiar dacă e departe. E și aceasta una din frumusețile creației.”
Veronica Pavel Lerner are cu prisosință vocația dialogului, așa cum o are pe cea a prieteniei și a implicării sociale, născute din ”setea de oameni”, din nevoia relațiilor autentice și darnice, a ”complicităților” intelectuale și afective. Este de altfel binecunoscută comunității românești canadiene (și nu numai) și cititorilor revistei Observatorul. Cuvântul ei bine temperat încântă cu delicatețe, seriozitate sau cu umor de mai bine de un sfert de veac. Așa încât, crochiul meu în creion subțire nu poate decât sugera chipul ei răsfrânt în memoriile, povestirile sau poemele ei, dar aș vrea să se simtă în el admirația și recunoștința de a fi avut prilejul de a-l desena.
Comments
Post a Comment