Lăcrămioare

De ce nu mi se (mai) pare tragic că nu știu să scriu competent despre nimic, de ce nu mă (mai) înspăimântă gândul că nu voi ajunge la un moment dat să fiu expert în ceva, orice, că nu am un drum spre ceva care începe într-un punct și se sfârșește undeva, oriunde? Dulcea inconștiență a libertății de a fi nimeni, de a nu face nimic. Nimic excepțional. Ies în aerul umed, irespirabil al verii canadiene ca și cum contururile mele s-ar dizolva în vaporii statici și aș intra nedefinit în misterul unei lumi informe ale cărei legi materiale s-ar lipi pur și simplu de conștiință. Totuși gândurile mele sar din strop în strop ca degetele pe clape într-un Preludiu de Chopin și rătăcesc în game minore într-o paradoxală molatică vioiciune. Parcul se pierde în abur, demistificat doar de culorile strălucitoare ale toboganelor, barelor de cățărat, ale leagănelor, iar râsetele, strigătele copiilor se sparg de zidul de picuri și cad între așchiile de brad vibrându-le nefiresc, dar parcă muzical, absor...

O perfectă dimineaţă de mai în care nu numai soarele, dar şi veştile intră nestingherite. A murit Octavian Paler. Și dintr-o dată toată configuraţia emoţională e alta, priorităţile zilei se schimbă. Dacă suntem mereu în căutare de sens, ne dăm seama în asemenea situaţii de relativismul lui. Tristeţea mea e duioasă, e mângâietoare şi în mod paradoxal, zâmbesc evocându-l şi îmi pare că nimic nu l-ar mulţumi mai mult. A trecut acolo unde nu e numai eternitatea lui ci şi dăruirea lui fără limite. În această infinitate aparţine fiecăruia (care doreşte), iar raportarea, întâlnirea nu mai e condiţionată de baraje circumstanţiale. Îi poţi fi în preajmă oriunde fără să-l osteneşti şi fără să fi ridicol, oricine ai fi. A fost un ‘bun naţional’ va fi tot mai mult astfel, dar poate cel mai preţios este că măcar în acest moment de maximă tensiune (sau începând cu el) vom iscodi în noi urmele sau umbrele pe care le lasă (involuntar de cele mai multe ori) oameni ca el. E şi va fi adulat şi tă...

Dantelăresc răbdător printre gânduri, printre amintiri, printre vise încercând să găsesc în ele spaime feminine ale îmbătrânirii, ale pierderii frumuseții, clasica depresie știind că poate s-au adunat mai mulți ani în urmă decât au rămas înainte. Deschid sertare înțepenite așteptând să iasă fuioare de regrete, de amare deziluzii, remușcări, dezamăgiri, căderi fără speranță. Mă simt pregătită să înfrunt primenitor tot bagajul crizei vârstei care se apropie, mă supun deliberat curățeniei de primăvară, dispusă să văd praful de sub pat, cuptorul ars, geamurile stropite. Mă trezesc cam șifonată, cu articulațiile amorțite la ciripiturile fetelor, dar la timp să particip la ritualul nostru de fiecare dimineață de a-i face cu mâna din geam lui A. când pleacă la serviciu. Mă trezesc zâmbind la gândul că facem asta de atâția ani și n-am lipsi în nici o dimineață. Mă trezesc iubindu-mi ridurile care încep să se adâncească în jurul ochilor, că-mi par rezultatul concentrării, efortului de ...

Trăiesc în ritmul faldurilor rochiței de balet a Annei. Se învârt roz, transparente pe muzica baletelor lui Tchaicovski și nu-mi pot lua ochii de la ele. Și e atâta chemare în ele, chemare spre acea incredibilă stare de deplină libertate a mișcării. Se mișcă grațios, urmând muzica și e atâta bucurie în tremurul lor de parcă s-ar învârti pe Broadway sau pe scena Scalei din Milano. Se învolburează la salturi și piruete și-mi pare că au mândria rochiei cu totul altei Anne, celebre, legendare. Apoi se prăbușesc ostenite asemeni Aurorei ce cade în somnu-i adânc și vrăjit. Trăiesc în ritmul clinchetelor Alexandrei, răsunând de la primele raze de soare cu: "Ai, mama, ai mama, mine go!", la "Ai, mama, Anna, papa!" sau "Apa, mama!/ Mama, chichi!/ "Tico!"/ Nu nani, mama, Anna, nu nani!/ "Go, mama!, Ai, mama!"/ "Inta, mama! Aier!"/ "Gata, mama!"/ "Cata, mama!"/  "Aa, mama!/  "Bai, mama!" etc. etc. [În trad...

Imaginaţi-vă o tristă dimineaţă amnezică în care (ca) după o noapte de beţie colectivă nu mai ştim cine suntem şi mai ales de unde venim, o dimineaţă în care am pierdut adjectivul sau numele predicativ sau complementul de loc definitoriu, esenţial. Ne rămân însă intacte toate amintirile, toate obiceiurile, toate gândurile şi îngrijorările. De unde vin ele şi încotro se îndreaptă? Ce reprezintă aceste cuvinte prin care le evocăm? Şi cât e de mare spaima de a nu le putea da un sens, de a nu le putea pune într-un sistem coerent de existenţă, de valori? Am putea să ne dăm atunci seama că în toate celelalte dimineţi ne-am trezit cu o imensă bogăţie primită de-a gata şi jucată nechibzuit în fiecare zi la ruletă. Că am irosit prin ignoranţă şi răsfăţ moştenirea dobândită cu trudă de taţii, de bunicii, de strămoşii noştri. Am putea înţelege atunci ce înseamnă să porţi un nume, să aparţii unei patrii, să poţi ieşi în lume cu mândria şi demnitatea pe care ţi-o dă statutul de fiu legitim al ...

Era la modă, până nu de multă vreme, aşa zisa psihologie a popoarelor, potrivit căreia fiecare neam îşi "etala" o personalitate proprie, un caracter chiar, o sinteză de aptitudini, slăbiciuni, temperamente, înclinaţii, memorii, obiceiuri, angoase sau fobii. Cu greu poate fi acceptată o atare abordare drept una "ştiinţifică", dar ea îşi păstrează o atracţie şi un farmec aparte poate pentru că nu este altceva decât prelungirea sau încercarea de legitimare a unei "înnăscute" psihologii populare care a "judecat", probabil dintotdeauna, nu numai firea şi comportamentul individual, ci şi pe cele colective. Un sat se deosebea de altul, o regiune de alta, un neam de altul, perpetuându-se, nu de puţine ori ca o pre-judecată, o trăsătură dominantă, un semn pe care fiecare membru al colectivităţii îl purta dincolo de graniţele comunităţii sale. Întâlnirea cu celălalt, cu altul vădeşte, în ultimă instanţă, propria măsură, întregeşte imaginea de sine...

De când mi s-a spus că fiecare tânăr are nevoie de un model în viaţă, de o călăuză pe drumurile ei am început şi eu cu obstinaţie să caut şi cu adevărat am descoperit oameni minunaţi în apropiere, căutând mai departe am întâlnit (pe viu sau în cărţi) admirabile personalităţi, doar că nici unul nu devenea Modelul meu, nici unul nu era desăvârşit. Am început să cred despre mine că sunt cusurgie şi trufaşă, că nici un om n-ar putea să-mi împlinească total aşteptările, iar pe atunci nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu. Unde să găseşti un rafinat om de cultură, un talentat scriitor, un om care să-şi trăiască viaţa cu demnitate, curaj, sinceritate, fără compromisuri, fără trădări, un prieten, un sfătuitor?  Nu l-am aflat în anii adolescenţei, dar nădăjduiesc că n-a venit nici prea târziu. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am sorbit cu toată admiraţia cuvintele scrise ca şi cum ar fi fost „rostite” şi pentru mine. Şi nu ştiu ce să preţuiesc mai mult, vasta lui cultură sau tăria şi ...