O perfectă dimineaţă de mai în care nu numai soarele, dar şi veştile intră nestingherite.
A murit Octavian Paler.
Și dintr-o dată toată configuraţia emoţională e alta, priorităţile zilei se schimbă. Dacă suntem mereu în căutare de sens, ne dăm seama în asemenea situaţii de relativismul lui.
Tristeţea mea e duioasă, e mângâietoare şi în mod paradoxal, zâmbesc evocându-l şi îmi pare că nimic nu l-ar mulţumi mai mult. A trecut acolo unde nu e numai eternitatea lui ci şi dăruirea lui fără limite. În această infinitate aparţine fiecăruia (care doreşte), iar raportarea, întâlnirea nu mai e condiţionată de baraje circumstanţiale. Îi poţi fi în preajmă oriunde fără să-l osteneşti şi fără să fi ridicol, oricine ai fi.
A fost un ‘bun naţional’ va fi tot mai mult astfel, dar poate cel mai preţios este că măcar în acest moment de maximă tensiune (sau începând cu el) vom iscodi în noi urmele sau umbrele pe care le lasă (involuntar de cele mai multe ori) oameni ca el. E şi va fi adulat şi tăvălit în noroi şi e deja binecunoscut traseul. Se va analiza lista lui bio- şi biblio-grafică şi din câte se pare taberele sunt deja împărţite... Fiecare îşi va face selecţiile confortabile... Se va vorbi o vreme...
Pentru mine una e ‘contrarietatea’ (dacă se poate folosi un astfel de cuvânt) şi poate confirmarea că poţi iubi pe cineva, chiar dacă eşti de atât de puţine ori de acord cu el, chiar dacă nu ştii dacă îţi face mai mult rău decât bine.
Şi-a trăit emoţiile şi ideile cu intensitate şi clocotitor, pasional. Toate acestea au ieşit în afară uneori mai inspirat decât alteori, dar de fiecare dată memorabil. Şi ca în orice dragoste voi ‘blura’ părţile îndoielnice şi voi îngroşa contururile luminoase. Îmi voi imagina lumea lui monumentală şi delicată în aceeaşi măsură, un aparent imposibil amestec de democraţie greacă (antică) şi patriarhalism (cultural) american sudist. ‘Transcendentul’ lui e cultural şi chiar dacă mie personal acest lucru îmi e insuficient acum, nu pot uita perioada în care acesta mi-a fost refugiul şi fundamentul pe care s-a clădit tot restul şi el făcea parte din dintre ‘călăuze’. Şi poate asta e ‘mărturia’ mea pentru el.
Sunt totuşi tristă, poate pentru că nu l-am văzut niciodată în carne şi oase (deşi se numeşte că am fost ‘contemporani’), poate pentru că m-am mulţumit să citesc şi să reacţionez mai mult decât să meditez la ce avea de fapt de spus, poate pentru că îmi dau seama că ‘relaţia’ va rămâne tot superficială şi acum, poate pentru că, se spune, că a ajuns să fie obosit şi acru, poate pentru că nu se poate păstra pentru el exact ce cred că a iubit mult, proporţia clasică dintre mărimi.
A murit Octavian Paler.
Și dintr-o dată toată configuraţia emoţională e alta, priorităţile zilei se schimbă. Dacă suntem mereu în căutare de sens, ne dăm seama în asemenea situaţii de relativismul lui.
Tristeţea mea e duioasă, e mângâietoare şi în mod paradoxal, zâmbesc evocându-l şi îmi pare că nimic nu l-ar mulţumi mai mult. A trecut acolo unde nu e numai eternitatea lui ci şi dăruirea lui fără limite. În această infinitate aparţine fiecăruia (care doreşte), iar raportarea, întâlnirea nu mai e condiţionată de baraje circumstanţiale. Îi poţi fi în preajmă oriunde fără să-l osteneşti şi fără să fi ridicol, oricine ai fi.
A fost un ‘bun naţional’ va fi tot mai mult astfel, dar poate cel mai preţios este că măcar în acest moment de maximă tensiune (sau începând cu el) vom iscodi în noi urmele sau umbrele pe care le lasă (involuntar de cele mai multe ori) oameni ca el. E şi va fi adulat şi tăvălit în noroi şi e deja binecunoscut traseul. Se va analiza lista lui bio- şi biblio-grafică şi din câte se pare taberele sunt deja împărţite... Fiecare îşi va face selecţiile confortabile... Se va vorbi o vreme...
Pentru mine una e ‘contrarietatea’ (dacă se poate folosi un astfel de cuvânt) şi poate confirmarea că poţi iubi pe cineva, chiar dacă eşti de atât de puţine ori de acord cu el, chiar dacă nu ştii dacă îţi face mai mult rău decât bine.
Şi-a trăit emoţiile şi ideile cu intensitate şi clocotitor, pasional. Toate acestea au ieşit în afară uneori mai inspirat decât alteori, dar de fiecare dată memorabil. Şi ca în orice dragoste voi ‘blura’ părţile îndoielnice şi voi îngroşa contururile luminoase. Îmi voi imagina lumea lui monumentală şi delicată în aceeaşi măsură, un aparent imposibil amestec de democraţie greacă (antică) şi patriarhalism (cultural) american sudist. ‘Transcendentul’ lui e cultural şi chiar dacă mie personal acest lucru îmi e insuficient acum, nu pot uita perioada în care acesta mi-a fost refugiul şi fundamentul pe care s-a clădit tot restul şi el făcea parte din dintre ‘călăuze’. Şi poate asta e ‘mărturia’ mea pentru el.
Sunt totuşi tristă, poate pentru că nu l-am văzut niciodată în carne şi oase (deşi se numeşte că am fost ‘contemporani’), poate pentru că m-am mulţumit să citesc şi să reacţionez mai mult decât să meditez la ce avea de fapt de spus, poate pentru că îmi dau seama că ‘relaţia’ va rămâne tot superficială şi acum, poate pentru că, se spune, că a ajuns să fie obosit şi acru, poate pentru că nu se poate păstra pentru el exact ce cred că a iubit mult, proporţia clasică dintre mărimi.
Comments
Post a Comment