Dimineaţă românească

Imaginaţi-vă o tristă dimineaţă amnezică în care (ca) după o noapte de beţie colectivă nu mai ştim cine suntem şi mai ales de unde venim, o dimineaţă în care am pierdut adjectivul sau numele predicativ sau complementul de loc definitoriu, esenţial. Ne rămân însă intacte toate amintirile, toate obiceiurile, toate gândurile şi îngrijorările. De unde vin ele şi încotro se îndreaptă? Ce reprezintă aceste cuvinte prin care le evocăm? Şi cât e de mare spaima de a nu le putea da un sens, de a nu le putea pune într-un sistem coerent de existenţă, de valori?

Am putea să ne dăm atunci seama că în toate celelalte dimineţi ne-am trezit cu o imensă bogăţie primită de-a gata şi jucată nechibzuit în fiecare zi la ruletă. Că am irosit prin ignoranţă şi răsfăţ moştenirea dobândită cu trudă de taţii, de bunicii, de strămoşii noştri. Am putea înţelege atunci ce înseamnă să porţi un nume, să aparţii unei patrii, să poţi ieşi în lume cu mândria şi demnitatea pe care ţi-o dă statutul de fiu legitim al unui neam.

Dar cum să înţelegi dintr-o dată misterul încifrat în echivalenţa (să) fiu şi  (un) fiu, între existenţă şi apartenenţă, între eternitate şi continuitate? Cum să mai preţuieşti cum se cuvine aceste lucruri în negura contemporană? 

Îndelung batjocorit, sistematic ruinat, patriotismul românesc nu-şi găseşte nici astăzi limbajul adecvat, modul firesc de comportare. Ros de suspiciune, măcinat de invidie, spiritul nostru comunitar (în ţară sau în pribegie) lâncezeşte în formalism şi superficialitate. Trunchiată, falsificată, mistificată, istoria românilor îşi mai aşteaptă încă multe adevăruri. Dezbinaţi între sărăcie, disperare şi goana după îmbogăţire rapidă şi fabuloasă, românii îşi pierd încetul cu încetul visele, speranţele, chiar bucuria de a trăi.

Cu toate acestea, dincolo de această schiţă de tablou (apocaliptic), greu de contestat, nu putem să nu iubim pământul în care ne-am născut şi să nu-l dorim rodnic, nu putem să uităm limba în care am început să gândim şi să n-o dorim creatoare, nu putem să ştergem insensibili cu buretele trecutul şi să nu ne gândim la un viitor mai bun, şi, cu siguranţă, nu putem, în adâncul sufletului, să-i dispreţuim pe semenii noştri oricât de mult ar greşi şi să nu le dorim îndreptarea. 

Vibrând de sentimente, nu ne rămâne decât să găsim punţile care ne trec dinspre dorinţe spre împliniri, dinspre intenţii spre fapte. Nu ne rămâne decât să redescoperim solidaritatea şi (bună)voinţa de a reanima bolnava noastră inimă naţională, nu ne rămâne decât ca în felul nostru (simplu) să-i redăm vitalitatea şi vigoarea de a ne ţine ca pe un popor capabil să facă faţă istoriei.

Ne vom bucura atunci cu adevărat de fiecare dimineaţă în care ne vom săruta copiii pe frunte cu liniştea şi mulţumirea de a le fi dat la rândul nostru darurile moştenite şi sporite.  

Şi ce-am putea dori mai mult pentru noi şi pentru patria noastră?