Era la modă, până nu de multă vreme, aşa zisa psihologie a popoarelor, potrivit căreia fiecare neam îşi "etala" o personalitate proprie, un caracter chiar, o sinteză de aptitudini, slăbiciuni, temperamente, înclinaţii, memorii, obiceiuri, angoase sau fobii.
Cu greu poate fi acceptată o atare abordare drept una "ştiinţifică", dar ea îşi păstrează o atracţie şi un farmec aparte poate pentru că nu este altceva decât prelungirea sau încercarea de legitimare a unei "înnăscute" psihologii populare care a "judecat", probabil dintotdeauna, nu numai firea şi comportamentul individual, ci şi pe cele colective. Un sat se deosebea de altul, o regiune de alta, un neam de altul, perpetuându-se, nu de puţine ori ca o pre-judecată, o trăsătură dominantă, un semn pe care fiecare membru al colectivităţii îl purta dincolo de graniţele comunităţii sale.
Întâlnirea cu celălalt, cu altul vădeşte, în ultimă instanţă, propria măsură, întregeşte imaginea de sine şi, în acelaşi timp, invită la autoevaluare. În acel spaţiu de contact dialoghează obiceiuri, mentalităţi, tradiţii, se recunosc trăsături universale şi inovaţii locale, se confruntă şi se admiră valorile originare.
Cu ce pornim noi, românii, la drum, ce din trăsăturile româneşti am adus cu noi în acest pământ nou şi ce înseamnă România pentru fiecare dintre noi? Cum ne privim pe noi cei de aici şi cum pe cei rămaşi în ţară? Cum ne raportăm ca români la noua ţară şi cum ne privesc cei de aici? Iată întrebări la care nu ne este uşor să răspundem cu sinceritate sau la care, în cazul în care ni le punem, de cele mai multe ori dăm răspunsuri evazive, sfătoase sau în pripă. Şi asta pentru că ele ne duc la sămânţa "eredităţii noastre etnice", la rădăcinile conştiinţei noastre naţionale, de sănătatea cărora depind roadele noastre individuale şi comunitare (şi ne referim nu numai la apartenenţa la diaspora românească ci şi la adaptarea şi integrarea în noua patrie).
Paradoxul acestei "recolte" este că nu cel care a aruncat toate uneltele şi ştiinţa de acasă a făcut pâinea cea mai fragedă, nici cel care n-a aruncat un ochi la pământul de aici, ci înţeleptul care a pus adânc sămânţă bună la timpul potrivit, a cernut cu grijă grâul de neghină, care a lăsat aluatul îndelung să dospească şi a făcut foc bun în cuptorul curăţat. Şi în ce altceva decât în calitatea faptelor sale se întrezăreşte firea unui om, a unui neam? Acestea ne recomandă ochilor lumii, iar aceştia văd ce suntem în stare să arătăm.
Există pentru imigrant o dublă şansă în acest sens: să ia cu sine realele valori ale neamului din care pleacă şi să le îmbogăţească prin modul în care le dă viaţă în noul Acasă. Demnitatea unui asemenea comportament individual pecetluieşte demnitatea poporului de origine. Cu alte cuvinte, cei care se simt absolviţi plecând din ţară de responsabilitatea pentru "imaginea" ei nu vor face decât să o umbrească mai tare, cei care vor prea repede să uite cine sunt, de unde vin, vor cerne un strat de uitare şi peste neamul din care s-au născut, cei care, mai mult, aruncă prea uşor cu pietre în cei rămaşi acasă îngroapă o dată în plus un popor, în cazul nostru, şi aşa apăsat.
Iluzorie "eliberare" aduc, de altfel, asemenea atitudini amnezice sau revanşarde. A crescut în noi implicit spiritul locului de unde venim, ne recunoaştem (tacit) ca aparţinând unui spaţiu comun, ne înlănţuim gândurile în tempoul aceleiaşi limbi, visăm aceiaşi munţi şi aceeaşi mare, purtăm cu noi în lume memoria aceleiaşi istorii.
Depinde numai de noi să facem din aceste date originare un blestem sau o binecuvântare.
Comments
Post a Comment