Lăcrămioare

Trăiesc în ritmul faldurilor rochiței de balet a Annei. Se învârt roz, transparente pe muzica baletelor lui Tchaicovski și nu-mi pot lua ochii de la ele. Și e atâta chemare în ele, chemare spre acea incredibilă stare de deplină libertate a mișcării. Se mișcă grațios, urmând muzica și e atâta bucurie în tremurul lor de parcă s-ar învârti pe Broadway sau pe scena Scalei din Milano. Se învolburează la salturi și piruete și-mi pare că au mândria rochiei cu totul altei Anne, celebre, legendare. Apoi se prăbușesc ostenite asemeni Aurorei ce cade în somnu-i adânc și vrăjit. Trăiesc în ritmul clinchetelor Alexandrei, răsunând de la primele raze de soare cu: "Ai, mama, ai mama, mine go!", la "Ai, mama, Anna, papa!" sau "Apa, mama!/ Mama, chichi!/ "Tico!"/ Nu nani, mama, Anna, nu nani!/ "Go, mama!, Ai, mama!"/ "Inta, mama! Aier!"/ "Gata, mama!"/ "Cata, mama!"/  "Aa, mama!/  "Bai, mama!" etc. etc. [În trad...

Imaginaţi-vă o tristă dimineaţă amnezică în care (ca) după o noapte de beţie colectivă nu mai ştim cine suntem şi mai ales de unde venim, o dimineaţă în care am pierdut adjectivul sau numele predicativ sau complementul de loc definitoriu, esenţial. Ne rămân însă intacte toate amintirile, toate obiceiurile, toate gândurile şi îngrijorările. De unde vin ele şi încotro se îndreaptă? Ce reprezintă aceste cuvinte prin care le evocăm? Şi cât e de mare spaima de a nu le putea da un sens, de a nu le putea pune într-un sistem coerent de existenţă, de valori? Am putea să ne dăm atunci seama că în toate celelalte dimineţi ne-am trezit cu o imensă bogăţie primită de-a gata şi jucată nechibzuit în fiecare zi la ruletă. Că am irosit prin ignoranţă şi răsfăţ moştenirea dobândită cu trudă de taţii, de bunicii, de strămoşii noştri. Am putea înţelege atunci ce înseamnă să porţi un nume, să aparţii unei patrii, să poţi ieşi în lume cu mândria şi demnitatea pe care ţi-o dă statutul de fiu legitim al ...

Era la modă, până nu de multă vreme, aşa zisa psihologie a popoarelor, potrivit căreia fiecare neam îşi "etala" o personalitate proprie, un caracter chiar, o sinteză de aptitudini, slăbiciuni, temperamente, înclinaţii, memorii, obiceiuri, angoase sau fobii. Cu greu poate fi acceptată o atare abordare drept una "ştiinţifică", dar ea îşi păstrează o atracţie şi un farmec aparte poate pentru că nu este altceva decât prelungirea sau încercarea de legitimare a unei "înnăscute" psihologii populare care a "judecat", probabil dintotdeauna, nu numai firea şi comportamentul individual, ci şi pe cele colective. Un sat se deosebea de altul, o regiune de alta, un neam de altul, perpetuându-se, nu de puţine ori ca o pre-judecată, o trăsătură dominantă, un semn pe care fiecare membru al colectivităţii îl purta dincolo de graniţele comunităţii sale. Întâlnirea cu celălalt, cu altul vădeşte, în ultimă instanţă, propria măsură, întregeşte imaginea de sine...

De când mi s-a spus că fiecare tânăr are nevoie de un model în viaţă, de o călăuză pe drumurile ei am început şi eu cu obstinaţie să caut şi cu adevărat am descoperit oameni minunaţi în apropiere, căutând mai departe am întâlnit (pe viu sau în cărţi) admirabile personalităţi, doar că nici unul nu devenea Modelul meu, nici unul nu era desăvârşit. Am început să cred despre mine că sunt cusurgie şi trufaşă, că nici un om n-ar putea să-mi împlinească total aşteptările, iar pe atunci nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu. Unde să găseşti un rafinat om de cultură, un talentat scriitor, un om care să-şi trăiască viaţa cu demnitate, curaj, sinceritate, fără compromisuri, fără trădări, un prieten, un sfătuitor?  Nu l-am aflat în anii adolescenţei, dar nădăjduiesc că n-a venit nici prea târziu. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am sorbit cu toată admiraţia cuvintele scrise ca şi cum ar fi fost „rostite” şi pentru mine. Şi nu ştiu ce să preţuiesc mai mult, vasta lui cultură sau tăria şi ...

Cucerirea lumii noi, a terra incognita a înflăcărat multe spirite aventuriere de la Columb încoace, animând până în ziua de astăzi firile rătăcitoare, fiecare nădăjduind şi atunci şi acum să-şi găsească fericirea, bunăstarea, liniştea sau libertatea. Numai că reprezentarea mentală a ceea ce urmau să întâlnească în temerarele călătorii era şi este de cele mai multe ori departe de mult mai prozaica realitate. Ce-au găsit în vechime europenii care străbăteau Oceanul Atlantic începând, să zicem de pe la meridianul 60 înspre vest şi paralela 45 înspre nord? El cabo de nada sau aca nada pare să fi spus Juan de Agramonte (apud Dickason, 1920/1997, 279) în 1511 când a fost trimis de spanioli să investigheze potenţialităţile noului teritoriu descoperit cu 14 ani în urmă de Giovanni Caboto sub auspiciile regelui Henri al VII-lea al Angliei. Din aceste expresii spaniole denumind pustietatea pământului susţin unii că ar veni numele Canadei. Olive Patricia Dickason, o atentă cercetătoare...

„Limba este casa Fiinţei” (Martin Heidegger) Cuvintele poartă în ele lumea aceasta cu frumuseţile şi imperfecţiunile ei, cu virtuţile şi păcatele ei şi, paradoxal, poartă chiar necuprinsul, inefabilul, întocmai cum, muritori şi finiţi, oamenii poartă în ei sâmburele Dumnezeirii.  Greu de pătruns rămâne poate încă multă vreme începutul Evangeliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvântul (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” , ca şi pericopa ce descrie zămislirea lui Adam: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea:2,7) Ceea ce putem însă înţelege este că atât Cuvântul, cât şi Omul sunt în legătură primordială şi esenţială cu Dumnezeu, fiind intrinsec uniţi. Omul, dacă ar fi să-l credem pe G. Sholem (apud Pleşu, 1994, 11) care invocă versiunea aramaică a Vechiului Testament, a devenit prin suflarea lui Dum...

Mă obseda într-un timp, ca un coşmar, gândul că nu peste multă vreme vom rătăci amnezic, confuz prin propria noastră istorie, şi nu prin cea din vechime, ci tocmai prin cea pe care am trăit-o chiar noi sau părinţii noştri, că nu vom mai putea transmite coerent adevărul generaţiilor ce vin, că acestea din urmă vor îngropa indiferente memoria noastră deja rătăcită şi vor repeta poate implacabil aceleaşi greşeli, vor cădea în aceleaşi capcane şi vor înţelege la fel de puţin ca şi noi viaţa pe care au dus-o. Iar când pesimismul meu friza disperarea, răsărea din negura imaginaţiei ipoteza că poate peste câteva sute de ani tot ce va fi rămas din perioada comunistă pe care noi am trăit-o vor fi fiind documentele regimului şi presa oficială; nici o altă mărturie, nici un jurnal, nici o scrisoare, nimic.  Ce vor spune istoricii de atunci dezgropând „relicvele”?  Aparent, că a fost o „epocă de aur”, că a avut un conducător desăvârşit, că viaţa a fost înfloritoare, plină de mari rea...