Mă obseda într-un timp, ca un coşmar, gândul că nu peste multă vreme vom rătăci amnezic, confuz prin propria noastră istorie, şi nu prin cea din vechime, ci tocmai prin cea pe care am trăit-o chiar noi sau părinţii noştri, că nu vom mai putea transmite coerent adevărul generaţiilor ce vin, că acestea din urmă vor îngropa indiferente memoria noastră deja rătăcită şi vor repeta poate implacabil aceleaşi greşeli, vor cădea în aceleaşi capcane şi vor înţelege la fel de puţin ca şi noi viaţa pe care au dus-o. Iar când pesimismul meu friza disperarea, răsărea din negura imaginaţiei ipoteza că poate peste câteva sute de ani tot ce va fi rămas din perioada comunistă pe care noi am trăit-o vor fi fiind documentele regimului şi presa oficială; nici o altă mărturie, nici un jurnal, nici o scrisoare, nimic.
Ce vor spune istoricii de atunci dezgropând „relicvele”? Aparent, că a fost o „epocă de aur”, că a avut un conducător desăvârşit, că viaţa a fost înfloritoare, plină de mari realizări... Venindu-mi totuşi în fire, mi-am spus că trebuie să existe o fisură, un mod de a descifra realitatea chiar şi numai din acele texte, din însuşi modul în care au fost scrise, din însăşi limba folosită. M-am aşternut pe studiu şcolăreşte, din îngrijorare nu din plăcere – doar îmi răsunau încă în urechi ecourile „discursurilor” vremii (perpetuate incredibil de des şi în viaţa publică prezentă) – şi semnele „bolii” nu s-au lăsat prea mult căutate.
Iată, într-o analiză superficială şi succintă, cum se prezenta limba română în textele mai sus menţionate (şi după cum ştim în aproape orice manifestare publică).
Primul lucru care poate fi observat cu uşurinţă sunt frazele de mari dimensiuni, construite după acelaşi calapod, din propoziţii enunţiative (uneori cu un subcaracter imperativ) - de cele mai multe ori având de-a face doar cu o singură propoziţie uriaşă - al căror înţeles se pierde în pletora de structuri superlative sau recurente care o alcătuiesc.
Spre exemplu: "Ne angajăm să facem tot ceea ce este posibil pentru salvgardarea cuceririlor revoluţionare ale clasei noastre muncitoare, să asigurăm perfecţionarea, dezvoltarea continuă a democraţiei comuniste, creşterea atitudinii revoluţionare împotriva manifestărilor reacţionare, intensificarea activităţii de educare a întregului popor în spiritul tradiţiei noastre patriotice, să dezvoltăm orizontul de cunoaştere cultural-ştiinţifică - condiţie importantă a libertăţii şi demnităţii umane". (Tezele..., 1989, 18)
Am subliniat în exemplul de mai sus un fenomen foarte frecvent întâlnit în textele analizate şi anume substantivizarea verbelor sau nominalizarea, o formă gramaticală firească în sistemul limbii române, dar care în acest context capătă valori particulare.
Aceasta, prin natura sa, nu este responsabilă de mesajul pe care îl reprezintă formal, ea nu are o semnificaţie independentă, chiar în poziţie forte de subiect în nominativ, trimiţând fie la acţiunea verbului de bază din care provine, fie la un text explicit, anterior. Nominalizările sunt obţinute prin neutralizări multiple ale enunţului verbal, transformarea inversă nefiind în general posibilă din cauza mărcilor verbale care lipsesc (modalitate, temporalitate, persoană, aspect etc.), ceea ce duce la ambiguitate, nedeterminare, elipsă.
Spre exemplu: În sintagma: dezvoltarea industriei, nu se ştie dacă: industria se dezvoltă/ s-a dezvoltat/ se va dezvolta/ trebuie să se dezvolte; cineva dezvoltă/ a dezvoltat/ va dezvolta/ trebuie să dezvolte industria.
Înşiruirea de nominalizări determinate la rândul lor de lanţuri de atribute crează structuri osificate incapabile să transmită un sens coerent, incapabile să surprindă, să descrie, să explice, să prevadă fenomenele realităţii.
Mai apoi, discursul politic şi public comunist din România intrase în anii '80, mai ales, într-un "delir" apologetic la adresa preşedintelui Ceauşescu; singurele prezenţe onomastice personale fiind aproape numai numele conducătorilor partidului şi statului, cu suita obligatorie de superlative şi apoziţii.
Spre exemplu: “... bărbatul, comunistul de omenie, creator demiurgic şi politician de geniu, ctitorul României moderne, al unei epoci ce-i poartă cu veneraţie numele. Trup din trupul clasei noastre muncitoare, aflat din fragedă tinereţe pe baricadele luptei revoluţionare, ducând pe umerii lui de conducător de partid şi de stat, de comandant şi oştean, de arhitect şi constructor, trecutul, prezentul şi certitudinea zilei de mâine - marele fiu al naţiunii noastre asimilează şi sintetizează în mod magistral întreaga zestre de valori, acumulată de veacuri, dând o nouă strălucire însuşirilor tradiţionale ale poporului nostru: înţelepciunea, hărnicia şi vigoarea, omenia şi stima pentru fiinţa şi crezul altor popoare, opţiunea lui totală pentru un climat de pace, de progres, curajul, ingeniozitatea şi înaltul său patriotism.” (Flacăra, 1989, 4)
Sau: “În mod unanim, clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, poporul întreg au adus un înalt omagiu tovarăşului N. C., marele conducător al naţiunii noastre socialiste, creatorul de geniu al strategiei revoluţionare a partidului nostru, deschizătorul căii înaintării României spre comunism, militant de frunte al mişcării comuniste şi muncitoreşti, personalitate politică proeminentă a lumii contemporane.” (Tezele, 1989, 8)
Dincolo de abuzul dezgustător de epitete zeificatoare, de structuri cumulative superlative putem identifica şi alte fenomene la fel de primejdioase pentru o funcţionare normală a limbii.
Subiectul, bunăoară, este non-marcat, este generic, generalizator, neidentificabil, nediferenţiat în mulţimea posibilităţilor de realizare a persoanei a III-a, a non-persoanei cum o numea Benveniste, cea care nu intră în schema comunicării, nu-şi asumă responsabilitatea cuvântului.
Îl întâlnim ca:
a. subiect multiplu, de tipul: clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, poporul întreg - formulă foarte frecventă care utilizează particularul dând impresia diversităţii, încheindu-se cu un nume colectiv întărit în mod obligatoriu de un determinant al totalităţii. Este o structură fixă care stabileşte în acelaşi timp echivalenţe şi ierarhizări, dar neopozabile. Acest mecanism se foloseşte şi cu alte funcţii sintactice: educaţia comuniştilor, poporului muncitor, a întregii societăţi; puterea clasei muncitoare, a poporului întreg; de către comunişti, oamenii muncii, de întregul partid şi popor.
b. un nume colectiv, de tipul: întregul popor, partidul.
c. un nume la plural cu valoare colectivă, de tipul: participanţii, oamenii muncii, membrii de partid.
d. nume abstracte, generice, de tipul: viaţa (a demonstrat), practica (a evidenţiat).
e. expresii impersonale, de tipul: s-a reliefat, se pare că.
Morfemul persoanei întîi plural noi-nostru, fără a avea valoarea lui noi din discursul ştiinţific, spre exemplu (neaparţinând discursului obiectiv, politeţii prezentării ştiinţifice), reprezintă încă o dată depersonalizarea prin generalizare, marchează supunerea la totalitate: noi=partidul=oamenii muncii=poporul. Nu există opoziţia noi vs. voi sau noi vs. ei. Nu există opoziţia de tipul: noi-partidul vs. voi-ceilalţi, partidul nostru vs. partidul vostru, dimpotrivă întâlnim frecvent expresii ca: personalitate politică proeminentă a partidului nostru, a întregii lumi contemporane. Mai exact, opoziţia noi-voi se face fie prin excluderea numirii celuilalt, fie prin punerea lui într-o situaţie peiorativă, niciodată nu vom întâlni aceleaşi criterii de comparaţie, ci se va compara fie nivelul nostru maxim cu nivelul vostru minim dându-le aceeaşi valoare, subliniind deci superioritatea noastră, fie se vor compara două imagini prefabricate astfel încât avantajul nostru să apară incontastabil.
Grupul predicativ se “remarcă” prin absenţa verbelor performative reale, cu rol determinant în mecanismul actelor de limbaj; sunt verbe constatative, asertive, neutre, de tipul: a aprecia, a reliefa, a evidenţia. Dar, pe de altă parte, folosirea recurentă a verbelor la persoana întâi plural la timpul viitor sau la modul conjunctiv absolut (deci tot cu valoare de viitor) dă naştere unui discurs angajat, înflăcărat, demagogic.
O succintă analiză semantică demonstrează şi confirmă aceeaşi sărăcie a fenomenelor. Astfel, după o analiză statistică realizată pe un eşantion reprezentativ de 632 (un capitol, din Tezele..., 1989) de unităţi lexicale (unităţi care au un sens lexical propriu), am constatat o foarte ridicată frecvenţă a anumitor cuvinte cheie. De exemplu, 122 de unităţi lexicale reprezintă doar 18 noţiuni diferite. Cele mai des întâlnite sunt cuvintele: socialism - 21, stat -17, democraţie 13, societate -12, popor -12, partid -10.
Trebuie subliniată, de asemenea, o ridicată frecvenţă a vecinătăţilor fixe. De exemplu, cuvintele revoluţionar şi muncitoresc apar de 5 ori împreună, de 4 ori determinând acelaşi cuvânt democraţie.
Consecinţa acestei sărăcii lexicale este pe de o parte repetarea epuizantă a aceloraşi cuvinte şi, pe de altă parte, faptul că li se atribuie un număr infinit de determinări simulând varietatea, ducând în final la vidarea lor semantică.
De exemplu: paradigma revoluţie - revoluţionar.
revoluţie: revoluţia cunoaşterii umane, victoria revoluţiei de eliberare, obiectivele revoluţiei populare, etapa revoluţiei socialiste, cuceririle revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
revoluţionar: transformarea revoluţionară, educaţia revoluţionară, strategia revoluţionară, fermitatea revoluţionară, proces revoluţionar, epoca revoluţionară, forţa revoluţionară, tradiţia revoluţionară, dezvoltare revoluţionară, democraţie revoluţionară, cuceririle revoluţionare, concepţia revoluţionară, spiritul revoluţionar, clasa revoluţionară, calităţi revoluţionare, programul revoluţionar, teoria revoluţionară, caracterul revoluţionar, calea revoluţionară, conştiinţa revoluţionară.
Prin folosirea lor până la epuizare, aceste asociaţii improprii devin imobile, fără a permite substituiri şi sfârşesc prin a fi automatisme verbale, structuri stereotipe total nefuncţionale la nivelul comunicării.
Sistemul lexical şi cel semantic sunt fără îndoială cele mai vulnerabile la intervenţiile constrângătoare ale ideologiei, de la drastica selecţie a cuvintelor permise la modificarea (pervertirea) sensurilor deja cunoscute şi la false echivalenţe.
Spre exemplu, interzicerea folosirii termenilor religioşi specifici cultului au dus la materializarea (ca aparţinând materiei) sau la filosofizarea spiritualului; biserica a devenit monument de artă; icoana, tablou; dogma, filosofie idealistă. Distrugînd astfel o întreagă paradigmă verbală esenţială, cea a spiritualităţii, ideologia anihila (făţiş, de altfel, declarîndu-se atee) însăşi realitatea ei prin neputinţa numirii.
Paralel cu această epurare se transferă în limbă, într-un mod artificial, rigid, fie cuvinte sau sintagme noi, fie sensuri necunoscute din limba rusă, din limbajul politic sovietic. De exemplu: cosmopolitism, a colectiviza, lupta de clasă, dictatura proletariatului, reacţionar, autobiografie, autocritică etc.
Apoi se acceptă şi se impun identităţi false:
- echivalenţe: a avea = a fura, capitalism = exploatare, şomaj;
- termeni diferiţi pentru a numi acelaşi fenomen în funcţie de referenţi: imperialism pentru statele democratice, apărarea socialismului, pentru statele comuniste.
Exemplele ar putea continua nenumărate, confirmând concluziile care ies parcă singure la suprafaţă dezvăluind adevărul din spatele acestei „mascarade” lingvistice.
Nu ştiu cum o vor numi cercetătorii veacurilor următoare, dar îmi e greu să cred că nu vor recunoaşte „balastul nociv, tumora, vâscul, parazitul vegetal” (Slama-Cazacu, 1991, 4) pe care-l reprezintă. Cercetătorii de astăzi îi spun limbă de lemn, unii susţinând chiar că termenul este o metaforă pentru înlemnirea concretă a limbii (ca organ al vorbirii) în momentul articulării.
T. Slama-Cazacu (1991, 4) defineşte limba de lemn ca „un subsistem al limbii, desemnând mai ales elemente lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite "autorităţi", în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic (...) imitate, dar şi impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleităţi (...), apoi difuzate prin repetare (...) anihiliându-se gândirea maselor receptoare, care pot ajunge să fie supuse unei sugestii colective; intenţia reală sau cel puţin efectul obţinut sunt de a se impune autoritatea (...), de a se împiedica altă modalitate de gândire, şi, în genere de a se ascunde, de a masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă.”
O limbă care programatic îşi anulează capacitatea de informare şi de comunicare atrage astfel după sine consecinţe extrem de grave în plan social şi individual. Când acestui fapt interior i se adaugă şi restricţia de a fi unica posibilitate de manifestare publică, în mod evident ea devine un instrument de influenţare, convingere, dominare, supunere şi control, reglând interelaţiile sociale, confirmând apartenenţa la comunitatea unică, forţând un anumit tip de comportament public. Şi nu e greu să ne imaginăm oamenii mărşăluind cuminţi prin viaţă aşa cum cuvintele limbii de lemn „defilează solemn în coloane”. (Fr.Thom, 1993, 116)
Paradoxul este că nici o societate nu este imună la acest fenomen, “limba de lemn, menţionează T. Slama-Cazacu, (1991,4) poate fi zămislită, dacă există condiţii propice, de orice ideologie sau sistem de activitate, în orice ţară, în orice grup social neprevenit sau dimpotrivă, cultivînd-o dinadins.” Ne putem pune problema astfel că libertatea cuvântului, calitatea discursului politic, public pot fi bune barometre ale gradului de „sănatate” al unei, al oricărei societăţi.
În plan individual, masacrarea limbii atrage după sine masacrarea gândirii, aflate în strânsă legătură, încremenirea uneia în clişee, în stereotipii, în repetări papagaliceşti duce la înţelenirea celei de-a doua, la anihilarea spiritului critic, a raţionamentului multireferenţial, a imaginaţiei şi nu în ultimul rând a manifestării libere a unicităţii fiecărui om. Cu siguranţă însă, în acest caz, gradul de fidelitate faţă de modelul propus (mai exact, impus), profunzimea adaptării la el diferă de la individ la individ. Unii au adoptat fără echivoc formulele, îmbrăţişând şi promovând ideologia până la ultimele consecinţe, alţii au putut juca un dublu rol, demagogic (fără implicare interioară, amoral) sau schizofrenic (cu suferinţă şi traume interioare), alţii nu s-au supus niciodată.
Cert este că într-un regim totalitar nimeni nu este ferit de plasa constrângătoare a acestui tip de limbaj numai că, din fericire, nici un „experiment” de acest gen n-a reuşit întru-totul, nici măcar în imaginara lume a lui G. Orwell, lume pe care autorul însuşi s-a simţit dator să o salveze scriind: “... te pot face să spui orice; dar nu te pot face să şi crezi ce spui. Nu-ţi pot pătrunde în suflet. (...) Dacă poţi să simţi că merită să rămâi om, chiar şi fără să ducă la nimic, i-ai învins.” (1991, 146)
Slama-Cazacu, Tatiana, (1991), Limba de lemn, în România literară, nr.42/1991, p.4;
Tezele pentru Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, (1989), Bucureşti, editura Politică.
Thom, Françoise, Limba de lemn, Bucureşti, editura Humanitas, 1993.
Comments
Post a Comment