Duhul cuvântului

„Limba este casa Fiinţei”
(Martin Heidegger)

Cuvintele poartă în ele lumea aceasta cu frumuseţile şi imperfecţiunile ei, cu virtuţile şi păcatele ei şi, paradoxal, poartă chiar necuprinsul, inefabilul, întocmai cum, muritori şi finiţi, oamenii poartă în ei sâmburele Dumnezeirii. 

Greu de pătruns rămâne poate încă multă vreme începutul Evangeliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvântul (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, ca şi pericopa ce descrie zămislirea lui Adam: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea:2,7) Ceea ce putem însă înţelege este că atât Cuvântul, cât şi Omul sunt în legătură primordială şi esenţială cu Dumnezeu, fiind intrinsec uniţi. Omul, dacă ar fi să-l credem pe G. Sholem (apud Pleşu, 1994, 11) care invocă versiunea aramaică a Vechiului Testament, a devenit prin suflarea lui Dumnezeu nu „un suflet viu” (cum spune versiunea grecescă), nu „fiinţă vie” (ca în cea românească), ci „spirit cuvântător”. Deci, continuă A. Pleşu: „între suflarea spiritului, însufleţirea vieţii şi duhul cuvântului e totală identitate. A fi viu şi a avea darul vorbirii sunt două efecte «simultane» ale aceleiaşi cauze. La nivel uman nu există Viaţă fără Cuvânt şi Cuvânt fără Viaţă. Cuvântul nu e doar «semnul» unui sens: e viaţa unui adevăr.”

Căzând în păcat, omul a pierdut Edenul, iar mai apoi, în Babel, şi unicitatea limbii insuflate, ajungând ca astăzi cu greu să mai mai fie recunoscută originea nobilă şi sfântă a omului şi a limbii. Dar întocmai precum omul, precum fiecare dintre noi, descoperă în sine urme măcar din, nostalgii după, chemări spre Înaltul pierdut, tot astfel şi cuvintele, răspândite în nenumărate graiuri, păstrează şi mărturisesc, pe lângă avatarurile umanităţii în această rătăcire, identitatea lor originară. 

Fiecare din limbile neamurilor duce cu sine mai mult sau mai puţin evident seva de viaţă a Cuvântului, stau încifrate în vorbele de fiecare zi sensuri ancestrale pe care le scot la iveală din timp în timp Poeţii, Filosofii, Filologii, dar de cele mai multe ori puterea cuvintelor noastre se pierde în graba inconştientă a vorbirii, în rutina necontenitei pălăvrăgeli. Aşa s-au distrus unele cuvinte preţioase, aşa s-au pierdut, prin nechibzuinţă unele suflete.

Folosite pentru a comunica sau a informa, pentru a crea sau a porunci, pentru rugăciune sau pentru blestem, aceleaşi cuvinte pot înălţa sau pot pierde fiinţa umană, pot purifica sufletul, mintea sau le pot împovăra, pot mângâia sau pot otrăvi şi nu de puţine ori pot tăcea. Şi libertatea aceasta, ca şi cea mai incredibilă dintre toate, aceea de a-L afirma sau de a-L nega pe Însuşi Dumnezeu sau propria fiinţă, este în totalitate a noastră.

De unde pot însă veni discernământul şi luciditatea de a alege între cuvintele bune şi cele rele, între bine şi rău, în ultimă analiză? Pentru că, nebănuit chiar pentru cei mai vicleni mânuitori ai limbajului, cuvintele (re-)devin oglinda opţiunii sufletului între bine şi rău, între adevăr şi minciună. Cuvintele se contaminează de propria noastră morală, de propriile noastre valori, ne definesc fiinţa, iar noi, la rândul nostru, suntem responsabili pentru ele. Jocul cu ele, credem că este jocul cu propria noastră viaţă.

Pleşu, Andrei, (1994), Limba păsărilor, Bucureşti, Humanitas