Cucerirea lumii noi, a terra incognita a înflăcărat multe spirite aventuriere de la Columb încoace, animând până în ziua de astăzi firile rătăcitoare, fiecare nădăjduind şi atunci şi acum să-şi găsească fericirea, bunăstarea, liniştea sau libertatea. Numai că reprezentarea mentală a ceea ce urmau să întâlnească în temerarele călătorii era şi este de cele mai multe ori departe de mult mai prozaica realitate.
Ce-au găsit în vechime europenii care străbăteau Oceanul Atlantic începând, să zicem de pe la meridianul 60 înspre vest şi paralela 45 înspre nord? El cabo de nada sau aca nada pare să fi spus Juan de Agramonte (apud Dickason, 1920/1997, 279) în 1511 când a fost trimis de spanioli să investigheze potenţialităţile noului teritoriu descoperit cu 14 ani în urmă de Giovanni Caboto sub auspiciile regelui Henri al VII-lea al Angliei.
Din aceste expresii spaniole denumind pustietatea pământului susţin unii că ar veni numele Canadei. Olive Patricia Dickason, o atentă cercetătoare a colonialismului francez în Americi, menţionează şi alte posibile surse. Spre exemplu, Thevet susţine că numele ar deriva din seguada canada însemnând „pământul de vânătoare al bărbaţilor”, iar amerindienii de pe coasta de nord spun că ar proveni dintr-un cuvânt al tribului Cree, cuvânt însemnând „pământ curat”.
Cea mai acceptată origine a numelui este însă cea a lui Cartier, care atunci când i-ar fi întrebat pe nativii Iroquoani cum spun ei înşişi pământului lor, ar fi primit răspunsul: Ka-na-ta. (ceea ce însemna, probabil, după aceeaşi autoare, „pământ”, „teritoriu”, „ţinut”). Iar în jurnalul său din 1634-35, Arent Van Curler notează cuvântul mohawk canadaghi (însemnând „castel”) drept numele pe care-l foloseau primii englezi pentru a denumi un oraş sau un sat amerindian.
Pământ, pustiu, vânători, castele (?), oraşe, sate (amerindiene), iată o primă imagine etnografică schiţată de o succintă incursiune toponimică în interiorul unui spaţiu care se lasă greu descifrat la o atât de superficială privire.
Trecând însă peste primele „uimiri”, europenii au început să „modeleze” pământurile şi civilizaţia „sălbatică” pe care le-au întâlnit după propriile reguli, înregistrând primele semne ale „istoriei” acestui ţinut. În timp, aristocraţi, sclavi sau oameni liberi (veniţi sau aduşi dinspre cele două oceane) au populat mici spaţii din vastul teritoriu, mozaicându-l într-o aparentă toleranţă ca într-o Arcă a lui Noe cu (probabil) toate seminţiile lumii.
Ce găsesc astăzi emigranţii porniţi spre ţara declarată de ONU 7 ani la rând drept cea mai bună ţară de locuit? Ca şi pionierii menţionaţi mai sus, cu siguranţă altceva decât şi-au imaginat în ţările de origine înaintea plecării. Dar rămâne în continuare posibilitatea pentru fiecare de a-şi „modela” viaţa sa de această dată, după propria conştiinţă, credinţă şi tradiţie.
Până să „devină” canadian fiecare locuitor care a urmat primelor naţiuni (cum sunt mai nou numiţi băştinaşii) a fost englez, scoţian, francez, italian, grec, chinez, arab, indian şi lista ar putea continua până la epuizarea popoarelor lumii. Unii au rămas astfel chiar peste generaţii, alţii se recunosc mai mult în simbolurile „proaspete” ale tinerei naţiuni a arţarilor roşii. Şi totuşi, această ţară îmi pare astăzi că-şi defineşte identitatea colectivă prin sinteza micilor identităţi etnice ale neamurilor lumii şi că fără această diversitate asumată, care o îmbogăţeşte şi îi dă vitalitate, ar fi fost mult mai mult doar un capriciu al vecinei America, mai plină de personalitate şi de seducţie.
În special masiva imigraţie din ultimele decenii, fără precedent în istoria lumii, a „pigmentat” Canada, şi în primul rând oraşul Toronto (şi împrejurimile lui), cu milioane de oameni de prin toată lumea care au adus cu ei o multitudine de culturi şi religii şi, în cele mai multe cazuri, dorinţa de a păstra fiecare ceea ce-i este esenţial pentru propria identitate. Cum este însă posibil acest lucru? Cum poţi trăi după propriile valori într-o altă lume, cu alte reguli, cu alte aspiraţii?
Avem de-a face, se pare, cu un joc în doi, între Cel-care-vine şi Cel-care-primeşte, între imigrant şi nativ (în cazul de faţă un imigrant mai vechi), între atitudinile şi priorităţile fiecăruia.
Determinarea celui dintâi este integrarea, reacţia celui din urmă este înţelegerea, acceptarea, toleranţa sau dimpotrivă, respingerea, marginalizarea, asimilarea. Motivul „disputei” este diferenţa. Iar atitudinea colectivă faţă de ea va crea o zonă tensionată sau una de toleranţă sau chiar de armonie.
Mă îndoiesc însă că simpla garantare constituţională a dreptului de manifestare liberă a credinţei şi tradiţiei fiecărui individ şi a fiecărei comunităţi, sau diversele comisii de protecţie a minorităţilor sunt suficiente pentru a determina relativ marea, fără precedent după unii, toleranţă rasială şi etnică a oraşului Toronto (nu toate zonele Canadei având aceeaşi îngăduinţă). Îmi vine greu să cred că restricţii exterioare de acest gen îi pot determina pe oameni să participe cu acelaşi entuziasm la, spre exemplu, sărbătoarea Anului Nou chinezesc, la sărbătorile evreieşti din Harbour Front, la Carribana latină sau la sărbătoarea ucrainiană de pe Bloor West Street ca la sărbătorile tipic canadiene.
R.B. McGown (1999) vorbeşte despre o „cultură politică” aparte a ţărilor formate din primirea continuă a imigranţilor, care se formează printr-un neîntrerupt exerciţiu la care participă în proporţii variate toţi locuitorii ţării, iar „cultura dominantă a ţării primitoare de imigranţi va absorbi şi va reflecta cultura imigranţilor săi.” (p.7)
Am adăuga la acestea şi îmbogăţirea culturii receptoare (firave, în cazul de faţă datorită scurtei sale istorii) atunci când integrează şi pune în valoare diversele „daruri” ale celor ce vin. Alături de această educaţie şi auto-educaţie spre toleranţă şi înţelegere, cred că un factor determinant îl are această mare diversitate în sine care nu permite naşterea rivalităţilor duale (de tipul francez-englez în Quebec, spre exemplu), chiar dacă există o ierarhizare sau mai precis o preferinţă tacită pentru minorităţile „ne-vizibile” (europene) în faţa celor „vizibile” (asiatice, africane sau insulare din Pacific).
De cealaltă parte imigranţii vin cu specificul, limba, cultura, dar mai ales cu speranţele, aşteptările şi nu în ultimul rând cu prejudecăţile lor. Desigur, nici ei nu sunt perfecţi, aşa cum nici ţara pe care o întâlnesc nu este fără cusur.
Cred că cea mai comună prejudecată a imigranţilor şi în special a esticilor (indiferent de continent) despre lumea nord-americană este ideea totalei dominaţii a preocupărilor materiale şi în consecinţă a lipsei reperelor morale şi spirituale într-o lume a banului şi a succesului public. Şi asta în ciuda faptului că marea majoritate vin din motive economice sau profesionale, deci tocmai pentru stabilitate materială sau carieră şi nu pentru împlinire spirituală. Dar ca orice altă prejudecată şi aceasta este greu de înlăturat în ciuda evidenţelor cu atât mai mult cu cât ea include implacabila judecată morală care îşi trage esenţa din specificul local originar şi amplifică diferenţele dintre grupuri până la „monumentalul contrast dintre bine şi rău.” (D.K. Shipler, 1998, 317)
Personal, îngrijorată tocmai din cauza unor astfel de zvonuri neliniştitoare pentru păstrarea propriei credinţe, am început să caut semne (nu şi minuni). Şi nu mică mi-a fost mirarea când pe aproape orice stradă uneori chiar străduţă din Toronto am dat peste o biserică, având mai mult sau mai puţin forma şi ornamentaţia aşteptată, aparţinând unei varietăţi extrem de mari de religii şi culte (unele cu totul necunoscute mie).
Astfel, cred că am întâlnit locaşuri ale tuturor ramurilor creştine despre care auzisem măcar: catolici, anglicani, ortodocşi, copţi, baptişti, metodişti, luterani, presbiterieni, reformaţi, uniţi, adventişti de ziua a şaptea. Acestora li se adaugă menoniţii, evreii, shiiţii, musulmanii, hinduşii, budiştii, baha’ii, animiştii, dar şi cei aparţinând unor grupări spirituale cu totul neîntâlnite de cei care nu se ocupă îndeaproape de astfel de mişcări. Spre exemplu: Universal Fellowship of Metropolitan Community Churches – o biserică creştină a homosexualilor; Church of the Great God – o biserică creştină care urmăreşte perfecţionarea în apropierea faţă de Dumnezeu a celor deja creştini, o biserică a elitelor; the Wiccan church – o biserică necreştină, un templu, de fapt, ai cărei membrii încearcă să reînvie credinţe religioase străvechi, care venerează viaţa în toate formele ei şi urmăreşte împlinirea Unu-lui universului. De asemenea o mare atracţie o reprezintă spiritualitatea New Age sau extrem de controversata şi contestata Biserică scientologică şi cu siguranţă nu am epuizat toate mişcările şi orientările denumite spirituale.
Este foarte posibil ca infinita toleranţă să ducă la înflorirea fără discernământ a varii mişcări şocante pentru bunul simţ clasic, numai că e greu de pus limite libertăţii atâta vreme cât nu există consecinţe delicvente sau criminale. Iar când sunt admise 10 adevăruri de credinţă, cum s-ar putea împiedica şi apariţia celui de-al 11-lea? De altfel, fragmentarea vieţii religioase nu este o invenţie a noului continent, chiar dacă acesta, mai puţin conservator, a favorizat dezvoltarea liberă a oricărei „erezii”.
Ceea ce este însă cu totul specific unor mari ţări primitoare de imigranţi sunt bisericile comunitare, etnice şi cu adevărat se pot întâlni de la greci ortodocşi la vietnamezi catolici sau anglicani aborigeni, de la baptişti filipinezi la ucraineni catolici sau ruşi ortodocşi şi aşa mai departe. Pare locul unde istoria religiilor lumii s-ar putea preda pe viu.
O smintitoare adunătură! ar putea exclama unii sau o admirabilă armonie paşnică ar putea spune alţii. Un imens puzzle (de rase, naţionalităţi, credinţe, obiceiuri, limbi) ce îşi uneşte piesele în virtutea unor principii ca: libertate, demnitate, toleranţă, sau poate doar a speranţei, am spune noi, punând pe umerii Lumii Noi aceleaşi străvechi aspiraţii.
Dickason, Olive Patricia, (1920/1997), The myth of the savage and the begining of French colonialism in the Americas, University of Alberta Press
McGown, B. Rima, (1999), Muslims in the diaspora: the Somali communities of London and Toronto, University of Toronto Press
Shipler, K. David, (1998), A country of strangers. Black and whites in America, Vintage Books, New York
Comments
Post a Comment