Lăcrămioare

Cucerirea lumii noi, a terra incognita a înflăcărat multe spirite aventuriere de la Columb încoace, animând până în ziua de astăzi firile rătăcitoare, fiecare nădăjduind şi atunci şi acum să-şi găsească fericirea, bunăstarea, liniştea sau libertatea. Numai că reprezentarea mentală a ceea ce urmau să întâlnească în temerarele călătorii era şi este de cele mai multe ori departe de mult mai prozaica realitate. Ce-au găsit în vechime europenii care străbăteau Oceanul Atlantic începând, să zicem de pe la meridianul 60 înspre vest şi paralela 45 înspre nord? El cabo de nada sau aca nada pare să fi spus Juan de Agramonte (apud Dickason, 1920/1997, 279) în 1511 când a fost trimis de spanioli să investigheze potenţialităţile noului teritoriu descoperit cu 14 ani în urmă de Giovanni Caboto sub auspiciile regelui Henri al VII-lea al Angliei. Din aceste expresii spaniole denumind pustietatea pământului susţin unii că ar veni numele Canadei. Olive Patricia Dickason, o atentă cercetătoare...

„Limba este casa Fiinţei” (Martin Heidegger) Cuvintele poartă în ele lumea aceasta cu frumuseţile şi imperfecţiunile ei, cu virtuţile şi păcatele ei şi, paradoxal, poartă chiar necuprinsul, inefabilul, întocmai cum, muritori şi finiţi, oamenii poartă în ei sâmburele Dumnezeirii.  Greu de pătruns rămâne poate încă multă vreme începutul Evangeliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvântul (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” , ca şi pericopa ce descrie zămislirea lui Adam: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea:2,7) Ceea ce putem însă înţelege este că atât Cuvântul, cât şi Omul sunt în legătură primordială şi esenţială cu Dumnezeu, fiind intrinsec uniţi. Omul, dacă ar fi să-l credem pe G. Sholem (apud Pleşu, 1994, 11) care invocă versiunea aramaică a Vechiului Testament, a devenit prin suflarea lui Dum...

Mă obseda într-un timp, ca un coşmar, gândul că nu peste multă vreme vom rătăci amnezic, confuz prin propria noastră istorie, şi nu prin cea din vechime, ci tocmai prin cea pe care am trăit-o chiar noi sau părinţii noştri, că nu vom mai putea transmite coerent adevărul generaţiilor ce vin, că acestea din urmă vor îngropa indiferente memoria noastră deja rătăcită şi vor repeta poate implacabil aceleaşi greşeli, vor cădea în aceleaşi capcane şi vor înţelege la fel de puţin ca şi noi viaţa pe care au dus-o. Iar când pesimismul meu friza disperarea, răsărea din negura imaginaţiei ipoteza că poate peste câteva sute de ani tot ce va fi rămas din perioada comunistă pe care noi am trăit-o vor fi fiind documentele regimului şi presa oficială; nici o altă mărturie, nici un jurnal, nici o scrisoare, nimic.  Ce vor spune istoricii de atunci dezgropând „relicvele”?  Aparent, că a fost o „epocă de aur”, că a avut un conducător desăvârşit, că viaţa a fost înfloritoare, plină de mari rea...

„Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate;” (Mihai Eminescu, Glossă) Anul 2000 a stârnit de-a lungul şi de-a latul lumii stări controversate, de la sumbrele previziuni apocaliptice la miracolele jubileului, fiind un an spre care ţintea fiecare om, fiecare naţiune, ca spre un prag important, unic al existenţei. A fost momentul până în care s-au făcut planurile, în care se dorea atingerea recordurilor, în care se încheiau parcă socotelile, un punct de răscruce între sfârşit şi început, deşi parcă mai mult sfârşit decât început, parcă mai mult trecut decât viitor. Anul 2000 a reprezentat în imaginaţia celor care l-au aşteptat cu înfrigurare esenţa timpului concentrat într-un număr rotund, într-o convenţie inevitabilă, încercând să dea o semnificaţie calitativă unui fenomen cantitativ. Era şansa celor croiţi la nivelul zecilor de ani de a atinge imposibilul longevităţii păşind spre punctul zero al timpului măsurabil. Dar iată că a trecut nebănuit de repede şi fără evenim...

Orânduirile de orice fel vin şi trec oricât de implacabile ar părea, domniile şi imperiile înfloresc şi pier oricât de puternice, de imbatabile ar fi la un moment dat, dar ceea ce rămâne, chiar dacă neconsemnat de istorie sunt visele, lacrimile, speranţele, suferinţele, bucuriile celor neştiuţi. Acestea se conservă parcă asemeni energiei şi trec dincolo de vremuri în universul „paralel” al imaginaţiei, tradiţiei sau credinţei, în universul interior al fiecăruia, îmbogăţindu-l. Memorii ancestrale şi inovaţii moderne se vor combina mai mult sau mai puţin original în imaginarul nostru definind valorile fiecăruia dintre noi şi dându-ne repere în pribegia noastră în căutarea fericirii. Şi ori pe unde trece acest drum, vreau să cred că nimeni şi nimic nu ne poate lua frumuseţea acestei căutări.     Că este aşa o dovedeşte şi nelipsita prezenţă a lui Moş Crăciun în viaţa noastră. [A rezistat decreştinatului, dar totuşi legendarului Moş Gerilă şi cred că-i rezistă şi aspect...

 Orice român e puţin poet, se spunea prin vremurile idilice despre noi. Astăzi se spune că toată lumea în România se pricepe la politică şi la fotbal. Şi parcă nu m-ar deranja cu nimic această schimbare de paradigmă dacă aprecierile ar fi cu adevărat reale. Dacă la fotbal s-au mai văzut unele performanţe, deci patimile ar fi ceva mai îndreptăţite, în ceea ce priveşte politica rezultatele priceperii noastre se lasă încă aşteptate. Dar atitudinea zeflemitoare care-mi stă pe buze nu este deloc justificată având în vedere situaţia mai curând tragică decât amuzantă din România în plină campanie electorală. În plus, aş spune că la băşcălie, din ce în ce mai de prost gust, suntem neîntrecuţi şi râdem de toţi şi de toate că aşa ştim noi să facem haz de necaz  Şi, nimic de zis, scena politică rămâne un pretext pentru comedii à la nenea Iancu probabil pentru încă foarte multă vreme, dacă nu pentru totdeauna. N. Steinhardt, de altfel, aprecia glumele politice ale românilor considerându-...

„Şi răspunzând Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca: 17, 17-19) Probabil că unul dintre primele comportamente sociale pe care le învăţăm copii fiind este acela de a mulţumi când ni se oferă ceva; nici nu am ajuns bine să punem mâna pe obiectul dăruit că mama ne-a şi întrebat: „Ai spus mulţumesc?” Bâiguim ceva acolo, dar în multe cazuri nu ni se permite să mâncăm ciocolata înainte de a fi spus un frumos şi clar: „Mulţumesc!” spre satisfacţia persoanelor de faţă şi a mamei care întrevede în supunerea noastră începutul unei frumoase educaţii. Cu siguranţă conceptul de recunoştinţă, ca şi întreaga judecată morală (v. J. Piaget, 1932), se dezvoltă mai târziu, există însă şansa ca reflexul (condiţionarea, uneori) stimulat în copilărie să devină măcar o deprindere de politeţe dacă nu o trăsătură de cara...