Orice român e puţin poet, se spunea prin vremurile idilice despre noi. Astăzi se spune că toată lumea în România se pricepe la politică şi la fotbal. Şi parcă nu m-ar deranja cu nimic această schimbare de paradigmă dacă aprecierile ar fi cu adevărat reale. Dacă la fotbal s-au mai văzut unele performanţe, deci patimile ar fi ceva mai îndreptăţite, în ceea ce priveşte politica rezultatele priceperii noastre se lasă încă aşteptate. Dar atitudinea zeflemitoare care-mi stă pe buze nu este deloc justificată având în vedere situaţia mai curând tragică decât amuzantă din România în plină campanie electorală. În plus, aş spune că la băşcălie, din ce în ce mai de prost gust, suntem neîntrecuţi şi râdem de toţi şi de toate că aşa ştim noi să facem haz de necaz Şi, nimic de zis, scena politică rămâne un pretext pentru comedii à la nenea Iancu probabil pentru încă foarte multă vreme, dacă nu pentru totdeauna. N. Steinhardt, de altfel, aprecia glumele politice ale românilor considerându-le „o dovadă de trezvie, de capacitate de a aprehenda realitatea aşa cum este. Autentic şi inteligent.” (1998, 118) Nu pot decât să admir încă o dată marea dragoste pentru români a Părintelui Nicolae şi aş vrea să-i pot da şi de această dată dreptate.
Numai că nu văd nici o urmare benefică a usturimii (groteşti sau chiar cu totul indecente a) penei sau vorbei unora sau altora dintre ziarişti, chiar dacă verva lor este inepuizabilă. În plus, cred că terapia umoristică nu mai are efect nu numai asupra clasei politice, dar nici măcar asupra oamenilor (alegătorilor), ce până mai ieri stăteau cu urechile ciulite la orice banc nou şi mângâietor. (Şi parcă nici nu se mai aud bancuri politice noi).
Mă încrunt astfel şi eu şi încerc să-nţeleg pe cât îmi stă în putinţă ce se întâmplă cu aceşti oameni, cu noi alegătorii, în această campanie electorală.
Se cunosc desigur premisele majore (şi nu le mai amintesc) ale acestor alegeri, se pare mult mai dificile decât până acum, şi care mă gândeam că vor duce la un procent mare de oameni derutaţi, care să nu ştie efectiv cui să-şi dea votul. Răsfoind însă statisticile am întâlnit un procent covârşitor de oameni care ştiu exact cu cine să voteze, fără să-mi dau seama dacă iau în calcul şi consecinţele opţiunii lor.
Nu ştiu dacă am fost atât surprinsă cât întristată (poate la un moment dat chiar revoltată în supărarea-mi), pentru opţiunea a 42, respectiv 47% (în funcţie de sondaj) din electorat, care aleg deliberat trecutul, întoarcerea spre trecut. Mă străduiesc să las de-o parte subiectivismul şi să găsesc circumstanţe atenuante. Ce-i împinge pe aceşti oameni spre această alegere?
Nostalgia după o perioadă din care nu-şi mai amintesc decât că parcă se „descurcau” mai bine, că parcă frigiderul era ceva mai plin şi întreţinerea ceva mai mică?
Nevoia de a revedea pe ecranul televizorului un chip familiar care nu le cere nimic şi le promite că le dă de toate (fără a o putea face, evident), astfel încât cu toţii pot lâncezi întro dulce amăgire că zilele bune vor veni fără efort şi sacrificii, că le vor face alţii (nu ştim cine), iar noi vom simţi (poate chiar peste noapte) beneficele rezultate (asta după ce şase ani, cei mai favorabili schimbării şi reformei au fost cu nonşalanţă irosiţi)?
Îmi dau apoi seama că nici măcar „mitul omului cinstit” nu mai poate fi invocat; ultimii ani scoţând la iveală scandaluri şi fraude atât ale domniei sale cât şi ale celor care l-au înconjurat în trecut şi-l servesc în continuare cu speranţa revenirii la putere şi ştergerea oricăror acuzaţii penale. Iar masca modestiei se spală grotesc la prima ploaie lăsând să se vadă din plin setea de putere (a treia candidatură) sau făţărnicia liber cugetătorului (v. recentul „pelerinaj” ultra-mediatizat la moaştele Sfintei Paraschiva).
Îmi spun că trebuie să fie disperarea. Asta trebuie să fie! Şi-mi dau acum seama şi mai bine de ce disperarea este considerată păcatul de neiertat. Ea orbeşte, asurzeşte, paralizează mintea şi-n ultimă instanţă este sinucigaşă. Cred că se poate înţelege o astfel de atitudine (cu toţii cred am trecut sau trecem încă prin asemenea stări) întrebarea mea este dacă putem accepta ca ea să ne guverneze pe toţi. Mai mult, poate un neam care se declară creştin într-o proporţie de peste 80% să se lase copleşit de deznădejde, să se lase înşelat (pentru a câta oară) de amăgirile unor oameni care şi-au dovedit cu vârf şi îndesat (in)competenţele şi orientările.
[Dacă însă aceasta este cu adevărat opţiunea majorităţii o să cedez (cu mâhnire) şi eu opiniei celor ce spun fatalist că ne merităm soarta. Dar mai cred că nu e chiar aşa şi mă voi explica în continuare.]
În decembrie 1989 pe străzile însorite din Timişoara mulţimea striga iluminată: EXISTĂ DUMNEZEU! de parcă întreaga revoltă era împotriva lumii atee instaurate de comunism, de parcă se revela brusc răul fundamental impus de un regim autosuficient şi trufaş, iar străzile oraşului păreau să ducă toate spre Damasc. Nebănuite sunt însă căile ce duc spre Ţara Făgăduinţei sau spre Împărăţia lui Dumnezeu. Se pare că am pierdut pe parcurs şansa lui Saul de a deveni Apostolul Pavel şi ne-am aruncat nebuneşte spre modelul evreilor eliberaţi din Egipt, rătăcitori în pustie şi care (vai!) au regretat de atâtea ori sclavia egipteană. Dar şi aceştia au avut o a doua şansă prin tinerii care necunoscând sclavia au putut intra în noua lume cu mentalitatea şi curajul oamenilor liberi.
Tinerii noştri? Au dovedit acum 11 ani că disperarea poate fi eroică şi unii chiar au murit pentru libertate. Au mai zvâcnit apoi în apărarea ei de câteva ori, însă pentru mult prea puţin timp.
Astăzi?
Covârşitor de mulţi am emigrat şi tot mai mulţi intenţionează să o facă, alţii au început „descurcăreala” şi mulţi s-au retras în inofensive activităţi şi tăceri.
Îmi vine să fiu mai intransigentă în acest caz, poate pentru că mi-e mai uşor să înţeleg disperarea (bătrânilor) decât dezinteresul, apatia, absenteismul, fatalismul, etc. tinerilor. Cu toate acestea nu-i văd solidari cu trecutul (în accepţiunea acestui articol), cât mai degrabă îi văd apăsaţi şi poate contaminaţi de atitudinea neputincioasă a unui popor îmbătrânit înainte de vreme. Aşteaptă probabil ca schimbul de generaţii să se poată produce în mod real, numai că maturitatea politică nu se poate atinge prin neimplicare, iar un aşa zis vot de blam dat întregii clase politice actuale prin absenteism este complet ineficient şi nu va da decât drum nestingherit celor cărora nu le-a păsat şi nu le va păsa nici în continuare. Ca o copilărească revanşă, nu le pasă nici lor.
Astfel, unii cred că nu merită efortul să te informezi şi să te osteneşti să mergi la vot, e oricum inutil, şi aşa câştigă..., alţii sunt dezamăgiţi şi nu mai cred în nimeni, că oricum nimeni nu poate schimba ceva, pe alţii pur şi simplu nu-i interesează, iar alţii s-au săturat să tot piardă, etc., etc.
Cred că una dintre cele mai primejdioase aprecieri (care din păcate se aude destul de des) este aceea că oricine ar veni la guvernare nu poate schimba cursul ţării. Cum am putea înţelege acest lucru?
Fie că toţi cei care vor să guverneze, chiar dacă au cele mai bune intenţii sunt incompetenţi, fie că situaţia ţării este atât de proastă încât nu mai există soluţii, fie că este un popor atât de greu de guvernat încât nimeni nu poate să o scoată la capăt, fie, nu în ultimul rând, din cauza nesfârşitelor comploturi ale „agenturilor străine”.
Sunt toate acestea în măsură, cu atât mai mult cu cât neveridicitatea lor poate fi uşor demonstrată, să justifice abandonul, care nu este, în ultima analiză, decât o altă formă a deznădejdii?
Tabloul este, cu siguranţă, descurajator: cei mai mulţi se uită spre trecut (poate chiar regretă comunismul), alţii se retrag în pasivitate, neîncredere sau înverşunare şi mai rămân puţini, probabil insuficienţi, care nu şi-au pierdut speranţa.
Şi de ce şi-ar pierde-o când, după nenumărate greşeli si rătăciri, poporul ales a ajuns totuşi în Ţara Făgăduinţei, iar aprigul prigonitor al creştinilor, Saul, s-a întâlnit cu Dumnezeu Însuşi? Şi eu cred că în decembrie 1989 noi am trecut Marea Roşie, cred că ne-am câştigat libertatea în primul rând prin faptul că am crezut în ea.
Găsi-vom, oare, în sfârşit, calea dreaptă?
Dacă nu miracolul eliberării din sclavie, dacă nu negura rătăcirii în deşert, măcar ruşinea ar putea împiedica repetatele noastre priviri înspre trecut, repetatele ezitări, repetatele renunţări.
„Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribila ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce L-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.” (N. Steinhardt, 1991, 19)
Steinhardt, N., (1998), Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Dacia, Cluj-Napoca
Steinhardt, N., (1991), Jurnalul Fericirii, Dacia, Cluj-Napoca
Comments
Post a Comment