Sămânţa recunoştinţei

„Şi răspunzând Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?
Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.”
(Luca: 17, 17-19)

Probabil că unul dintre primele comportamente sociale pe care le învăţăm copii fiind este acela de a mulţumi când ni se oferă ceva; nici nu am ajuns bine să punem mâna pe obiectul dăruit că mama ne-a şi întrebat: „Ai spus mulţumesc?” Bâiguim ceva acolo, dar în multe cazuri nu ni se permite să mâncăm ciocolata înainte de a fi spus un frumos şi clar: „Mulţumesc!” spre satisfacţia persoanelor de faţă şi a mamei care întrevede în supunerea noastră începutul unei frumoase educaţii. Cu siguranţă conceptul de recunoştinţă, ca şi întreaga judecată morală (v. J. Piaget, 1932), se dezvoltă mai târziu, există însă şansa ca reflexul (condiţionarea, uneori) stimulat în copilărie să devină măcar o deprindere de politeţe dacă nu o trăsătură de caracter care să ne îndemne ca la rândul nostru să-i facem bine binefăcătorului nostru.

Mutându-ne din planul pur social în cel spiritual, recunoştinţa pentru binele primit este, se pare, alături de alte manifestări nobile sufleteşti, mântuitoare, iar micul fragment din Evanghelia după Luca,  (din pericopa vindecării celor zece leproşi) care deschide articolul nostru este, credem, edificator. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este, aşa cum se prezintă în acest context, similară cu credinţa în Dumnezeu şi de aici ar deriva toate virtuţile spre care aspiră un credincios. De altfel, în limba română cuvintele recunoştinţă şi recunoscător sunt derivate ale verbului a recunoaşte („a identifica ceva cunoscut mai înainte”, „a deosebi ceva după anumite semne caracteristice”; „a admite ca evident, ca bun, ca valabil, a mărturisi” etc.) el însuşi derivat (după modelul francez) din a cunoaşte („a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă”; „a stabili în mod obiectiv natura, proprietăţile unui lucru, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”; „ a şti, a afla cine este cineva, a identifica ceva” etc.) (DEX). Deci a-i fi recunoscător lui Dumnezeu înseamnă a-L recunoaşte, a-L mărturisi ca Dumnezeu (ori tocmai această ne-recunoaştere a dus la răstignirea Mântuitorului) şi în ultimă instanţă înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu (în cazul de faţă) în atotputernicia şi milostenia lui.

Recunoştinţa ar trebui ca atare să fie o constantă comportamentală atât din punct de vedere social cât şi spiritual şi din această perspectivă o zi anume a Recunoştinţei ar putea părea ciudată, dacă n-am cunoaşte nevoia oamenilor de a celebra în mod special evenimentele sau persoanele remarcabile. În Statele Unite şi Canada, Ziua Recunoştinţei este o sărbătoare îndrăgită, ultima din an dinaintea Crăciunului, ale cărei origini se pierd undeva între realitate şi legendă.

În istoria Americii (F. Jennings, 1981) povestea ne poartă în urmă până în 1621, când pelerinii Puritani ajunşi în pădurile estice ale Noii Anglii locuite de indienii Wampanoag au fost ajutaţi de aceştia să supravieţuiască primei ierni pe noul continent. Personajul legendar este Squanto, un indian din tribul Pokanokit Wampanoag, care învăţase engleza de la exploratorul englez John Weymouth, călătorind cu acesta în Anglia apoi înapoi în America. Mai târziu a fost prins de un vânzător de sclavi britanic şi vândut spaniolilor în Insulele Caraibe. A fost răscumpărat de căpitanul Weymouth şi după mai multe aventuri reuşeşte să ajungă din nou în satul lui, Patuxet, în 1620, împreună cu un alt indian, Samoset, pe care-l întâlnise în Anglia. Aceştia îşi găsesc satul pustiu, toţi locuitorii lui murind de o molimă lăsată în urmă de vânzătorii de sclavi. Un an mai târziu când au sosit pelerinii englezi nu mică le-a fost uimirea să întâlnească doi indieni care vorbeau engleza. Văzând situaţia dramatică în care se aflau pelerinii, Squanto decide să stea împreună cu ei câteva luni aducându-le carne şi piele de căprioară, învăţându-i să-şi construiască corturi, să planteze porumb şi alte plante, să recunoască plantele medicinale, să culeagă şi să pregătească scoici, să extragă siropul de arţar şi alte lucruri necesare supravieţuirii prin acele locuri. Toamna următoare recoltele lor au fost însemnate şi au hotărât să pregătească o masă de mulţumire la care i-au invitat pe Squanto, pe Samoset, pe Massasoit (şeful tribului Wampanoag) şi familiile acestora, fără să ştie cât de numeroase sunt. În faţa a 90 de oaspeţi pelerinii au fost cu totul nepregătiţi astfel că, în cele din urmă, şeful tribului a adus majoritatea mâncărurilor. Era pentru prima oară când indienii au mâncat în jurul unei mese şi nu pe blănuri întinse pe pământ. Sărbătoarea a ţinut trei zile şi a însemnat nu numai un semn de recunoştinţă faţă de binefăcători ci şi unul de prietenie între colonişti şi indieni.

Probabil că cele mai multe poveşti se opresc aici, în această atmosferă de armonie şi înţelegere, numai că, după ce numărul englezilor a crescut, copiii celor ce stătuseră la masa prieteniei au început să se războiască (confruntare cunoscută sub numele de Războiul regelui Filip), presiunea şi intoleranţa (în primul rând religioasă) din partea englezilor ducând în cele din urmă la distrugerea triburilor indiene. Realitatea istoriei «celor buni» diferă şi de această dată de legendă.

În Canada (v. Canadian Heritage), întreaga Confederaţie a sărbătorit pentru prima dată în acelaşi timp Ziua Recunoştinţei pe 15 aprilie 1872, în cinstea însănătoşirii Prinţului de Wales (cel care va deveni Regele Eduard al VII-lea) după o serioasă boală. De atunci încoace prilejurile de celebrare au fost diverse: sfârşitul războaielor sau al epidemiilor de holeră, predominând însă mulţumirea pentru binecuvântările şi binefacerile lui Dumnezeu pentru roadele toamnei şi poporul canadian în general.

Astăzi, atât în Canada cât şi în America Ziua Recunoştinţei este o sărbătoare de familie în care oamenii îşi împodobesc casele cu bostani şi porumb, plantează flori de toamnă, mănâncă curcan şi plăcintă cu dovleac şi, americanii în special, ies pe străzi în largi parade. E sărbătoarea schimbării culorilor, e ultima strălucire de frumuseţe înaintea iernii.

Şi totuşi, dincolo de formele exterioare perpetuate, sărbătoarea rămâne la întretăierea dintre religios şi laic, ca mulţumire adusă  lui Dumnezeu pentru binefacerile de peste an şi ca sărbătoare agricolă, a culegerii roadelor pământului. Este resimţită ca atare chiar şi de către comunităţile contemporane urbane.

Manifestarea este  întâlnită din vechi timpuri la foarte multe popoare, înşişi Puritanii englezi aveau modelul festivalurilor de toamnă din Europa prin care se celebrau recoltele îmbelşugate culese (festivaluri ţinute, e adevărat, doar când toamna era cu adevărat rodnică). În România aveam, până în urmă cu vreo 15-20 de ani, Ziua Recoltei (în care până şi sărmanele pieţe comuniste se umpleau cu produse remarcabile, transformând sărbătoarea în prilej de achiziţionări de provizii pentru iarnă), reflex al mult mai vechilor sărbători tradiţionale la strângerea recoltei. 

Cum putem noi astăzi să percepem (dincolo de formalismul unei sărbători de împrumut) această zi şi ce-ar putea stârni în conştiinţele noastre de români şi de imigranţi?

Cred că în nici o ipostază „duhul sărbătorii” (Băncilă, 1996) în cauză nu ne poate fi foarte străin. Ca imigrant, fiecare dintre noi reface într-o măsură mai mare sau mai mică traseul primilor pelerini confruntându-ne cu dificultăţile supravieţuirii în climatul lumii noi şi când primele roade încep să apară nu se poate să nu se nască un gând (măcar) de recunoştinţă pentru şansa oferită de a o lua de la început. Şi, revenind la textul evanghelic evocat deja, nu este nesemnificativă remarca Mântuitorului la faptul că singurul care se întoarce să-i dea slavă lui Dumnezeu este unul din neam străin. 

Binefacerea este în fond un dar, nu de fiecare dată meritat de cel care îl primeşte, aşa cum mulţumirea şi recunoştinţa reprezintă răspunsul la un act de generozitate. Celor din casă li se pare firesc să primească în fiecare zi mâncarea pe masă, fie că au făcut, fie că nu au făcut ceva pentru a o merita (ba mai şi crâcnesc că n-ar fi foarte bună), dar străinului (ostenit şi flămând) care este primit în casă şi ospătat bunătatea gazdei i se pare o binecuvântare de la Dumnezeu şi inima îi e plină de recunoştinţă. Nu vreau să spun acum că noua ţară îl copleşeşte pe imigrant cu daruri, ci doar că îi deschide o uşă pentru o nouă viaţă (cu nimic mai prejos decât bucata de pâine primită de călătorul străin).

Mai apoi, nouă, ca români, în care stăruie sper încă (chiar dacă superficial) o mentalitate creştină şi agrară, o astfel de sărbătoare, înţeleasă în profunzimea ei, n-ar putea decât să ne umple inimile de bucurie (mult mai greu am putea cred rezona la o sărbătoare de genul Halloween-ului, chiar dacă există unele manifestări oarecum similare şi în tradiţia populară românească). 

Şi sigur sunt necesare câteva explicaţii atunci când vorbesc despre o mentalitate de acest tip, cu atât mai mult cu cât nu sunt deloc adepta unui păşunism nostalgic şi idealizant prin care imaginez un prototip naţional întruchipat de chipeşul, zâmbitorul şi preaînţeleptul ţăran român jucând la hora satului în ia lui de un alb imaculat sau strângând cu voioşie spicele de pe câmp după ce se închină evlavios şi sărută pământul. Aşa cum nu pot să accept ca generală sau ca determinantă pentru caracterul românilor nici mult prea vehiculata trăsătură a răutăţii şi invidiei cuprinsă în zicerile „Dacă a murit capra mea să moară şi capra vecinului” sau „Faci bine şi primeşti rău”. 

Apelul la o mentalitate creştină înseamnă implicit apelul la unul din paradoxurile poruncilor Mântuitorului şi anume să-l iubeşti (nu numai pe cel ce-ţi face bine, ci în egală măsură) pe duşmanul tău, să-l binecuvântezi pe cel ce-ţi face rău. Apelul la o mentalitate, să-i spunem, ţărănească înseamnă implicit apelul la smerenia şi răbdarea celui ce-şi pune bunăstarea, viaţa, în ultimă instanţă, în mâinile lui Dumnezeu depinzând întru totul de dărnicia pământului pe care l-a lucrat. Sublinierea celor două trăsături vine, în cele din urmă, din speranţa că, în ciuda modelelor alienante propuse şi impuse (printro formă sau alta) de societatea comunistă sau de industria hollywoodiană, românii îşi păstrează (sau încearcă să dobândească) respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de pământul pe care Acesta l-a creat şi că au astfel capacitatea de a-şi deschide sufletul pentru o sărbătoare care în esenţa ei celebrează aceste elemente fundamentale şi eterne. 

În comunitatea modernă nu se mai trăieşte după repere cosmice, timpul şi spaţiul nu se mai împart de multă vreme după coordonate ceremoniale, iar omul modern are prea puţin conştiinţa şi educaţia prefigurării sale interioare şi exterioare în vederea sărbătorii (excepţie făcând totuşi cei din spaţiul profund religios sau autentic artistic). Nu ne rămâne decât să ne uităm cu admiraţie (într-o scăpărare idealistă) la acel statut ontologic al omului în sărbătoare despre care vorbea V. Băncilă (1996, 67-68), recunoscându-ne (relativa) incapacitate de a-l atinge sau de a-l percepe măcar. Acesta presupune o „organizare totală a existenţei”, o comuniune cu transcendentul, cu societatea, cu natura şi cu sine însuşi prin „contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor”, un „anonimat personal” ca posibilitate de participare la „taina existenţei generale”, o „relativă stare de asceză” care pregăteşte şi justifică prăznuirea ca duh şi corp, o „monumentalitate discretă” identificată de autor cu „bărbăteasca şi suava cuviinţă ţărănească” şi în cele din urmă un „optimism festiv, (...) fiindcă omul care trăieşte sărbătoarea e un om vital, în legătură biologică cu puterea de viaţă a naturii, pe care, cu toată spiritualizarea şi în ciuda tuturor aparenţelor uneori contrare, n-a părăsit-o.”

La dimensiuni mult mai puţin pretenţioase, cred că Ziua Recunoştinţei poate deveni cu adevărat şi sărbătoarea noastră, sărbătoarea noului Acasă propunând-o (subiectiv) ca pe o sărbătoare desăvârşită (cerească şi terestră, dar dincolo de religii, de naţionalitate sau rasă) în care pur şi simplu te uiţi la viaţa ta şi la ce este în ea şi-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate. Şi fiecare ştie că nu e suficientă o zi, că nu e suficient un: Mulţumesc, Doamne! sau un Mulţumesc pentru binefăcători, dar totuşi aceasta este ceea ce rămâne în cele din urmă, în eternitate – legătura (cu Dumnezeu şi cu oamenii) care s-a născut în urma recunoştinţei.

Băncilă, V, (1996), Duhul sărbătorii, Bucureşti, Anastasia
Jennings, F. (1981), The invasion of America, Oxford University Press
Piaget, J. (1932), Le jugement moral chez l'enfant, Paris, F. Alcan,