„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;”
(Mihai Eminescu, Glossă)
Anul 2000 a stârnit de-a lungul şi de-a latul lumii stări controversate, de la sumbrele previziuni apocaliptice la miracolele jubileului, fiind un an spre care ţintea fiecare om, fiecare naţiune, ca spre un prag important, unic al existenţei. A fost momentul până în care s-au făcut planurile, în care se dorea atingerea recordurilor, în care se încheiau parcă socotelile, un punct de răscruce între sfârşit şi început, deşi parcă mai mult sfârşit decât început, parcă mai mult trecut decât viitor. Anul 2000 a reprezentat în imaginaţia celor care l-au aşteptat cu înfrigurare esenţa timpului concentrat într-un număr rotund, într-o convenţie inevitabilă, încercând să dea o semnificaţie calitativă unui fenomen cantitativ. Era şansa celor croiţi la nivelul zecilor de ani de a atinge imposibilul longevităţii păşind spre punctul zero al timpului măsurabil.
Dar iată că a trecut nebănuit de repede şi fără evenimente excepţionale, aruncându-ne în noul mileniu aproape nepregătiţi pentru a o lua de la capăt într-o nouă numărătoare, dar cu conştiinţa rupturii faţă de ce a fost înainte, a nevoii unui altfel, a unui nou început.
Suntem însă nepregătiţi pentru că anul zero ne-a lăsat cu adevărat cu toate uşile deschise, acceptând toate drumurile ca egal valabile, ca numai bune de urmat, ne-a lăsat o lume în care eclectismul este singura lege. O lume în care se înşiră, de cele mai multe ori fără discernământ concepte şi realităţi ca: globalizare, fundamentalism, ultra-naţionalism, toleranţă, drepturile omului, conflicte etnice, hiperconsumism, recesiune economică, ciberspaţiu, megamedia, realitate virtuală, capitalism liberal, post-industrialism, postcomunism, într-un singur termen post-modernism. Ce şanse mai lasă ceva post? Poate nici o şansă, dar poate toate şansele.
Şansa de a găsi un nume cu rost, aceea de a evita clişeele şi cercurile vicioase, aceea de a păstra lucrurile valoroase, de a elimina sau de a recicla mizeriile, micimile. Norocul începutului este acela că, de cele mai multe ori, când o porneşte pe un drum nou, călătorul o face cu bune intenţii, cu necesara prezumţie de nevinovăţie, cu spălarea celor neplăcute, celor stricăcioase din urmă. Ţelul călătoriei e nobil, iar pe drum se săvârşesc fapte eroice.
Spre ce şi cum vom călători în noul mileniu? Iată o întrebare la care nimeni din cei de astăzi nu poate întrezări răspunsul. Vom găsi elixirul tinereţii, ne vom „îmbunătăţi” genetic, vom trăi în confortul interacţiunii cu maşinile inteligente care vor munci pentru noi, vom coloniza alte planete, nu vom mai duce războaie, nu se va mai muri de foame, de sărăcie, de boli degradante, vom descifra misterele lumii, universului?
André Malraux lansa în urmă cu decenii, cu siguranţa vechilor profeţi, tulburătoarea afirmaţie potrivit căreia secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Probabil că multe minţi şi suflete se vor fi înflăcărat deja şi se vor mai aprinde şi de acum încolo în jurul acestei „sentinţe” orgolioase, dar deloc inovatoare la o mai atentă cercetare. Înşişi apostolii anunţau că va veni o vreme când Evanghelia va fi cunoscută în cele patru zări ale lumii şi probabil că există deja toate premisele ca acest lucru să se întâmple.
Dar ce ar putea să însemne, pentru noi, creştinii, acest lucru? La ce ne-am putea aştepta? Puterea propovăduitorilor va fi atât de mare încât neamuri întregi se vor boteza? Vor fi războaie, cruciade? Nimic nou. Sau să înţelegem că pierderea credinţei, căderea generală în păcat ne va pierde ca omenire? Iarăşi nimic nou.
Dacă vom fi însă în stare să trăim în adevăratul spirit creştinesc, al dragostei, credinţei şi nădejdii, şi chiar din primul veac al noului mileniu, ar fi într-adevăr ceva nou, ar fi o împlinire pe măsura aşteptărilor, un pariu transformat în cea mai profundă angajare.
Să fie oare doar un vis dulce al celor ce cred că viitorul trebuie să fie cu necesitate mai frumos, că binele nu va învinge numai în poveşti, că Paradisul e în apropiere şi cu porţile deschise?
Toate-s vechi şi nouă toate;”
(Mihai Eminescu, Glossă)
Anul 2000 a stârnit de-a lungul şi de-a latul lumii stări controversate, de la sumbrele previziuni apocaliptice la miracolele jubileului, fiind un an spre care ţintea fiecare om, fiecare naţiune, ca spre un prag important, unic al existenţei. A fost momentul până în care s-au făcut planurile, în care se dorea atingerea recordurilor, în care se încheiau parcă socotelile, un punct de răscruce între sfârşit şi început, deşi parcă mai mult sfârşit decât început, parcă mai mult trecut decât viitor. Anul 2000 a reprezentat în imaginaţia celor care l-au aşteptat cu înfrigurare esenţa timpului concentrat într-un număr rotund, într-o convenţie inevitabilă, încercând să dea o semnificaţie calitativă unui fenomen cantitativ. Era şansa celor croiţi la nivelul zecilor de ani de a atinge imposibilul longevităţii păşind spre punctul zero al timpului măsurabil.
Dar iată că a trecut nebănuit de repede şi fără evenimente excepţionale, aruncându-ne în noul mileniu aproape nepregătiţi pentru a o lua de la capăt într-o nouă numărătoare, dar cu conştiinţa rupturii faţă de ce a fost înainte, a nevoii unui altfel, a unui nou început.
Suntem însă nepregătiţi pentru că anul zero ne-a lăsat cu adevărat cu toate uşile deschise, acceptând toate drumurile ca egal valabile, ca numai bune de urmat, ne-a lăsat o lume în care eclectismul este singura lege. O lume în care se înşiră, de cele mai multe ori fără discernământ concepte şi realităţi ca: globalizare, fundamentalism, ultra-naţionalism, toleranţă, drepturile omului, conflicte etnice, hiperconsumism, recesiune economică, ciberspaţiu, megamedia, realitate virtuală, capitalism liberal, post-industrialism, postcomunism, într-un singur termen post-modernism. Ce şanse mai lasă ceva post? Poate nici o şansă, dar poate toate şansele.
Şansa de a găsi un nume cu rost, aceea de a evita clişeele şi cercurile vicioase, aceea de a păstra lucrurile valoroase, de a elimina sau de a recicla mizeriile, micimile. Norocul începutului este acela că, de cele mai multe ori, când o porneşte pe un drum nou, călătorul o face cu bune intenţii, cu necesara prezumţie de nevinovăţie, cu spălarea celor neplăcute, celor stricăcioase din urmă. Ţelul călătoriei e nobil, iar pe drum se săvârşesc fapte eroice.
Spre ce şi cum vom călători în noul mileniu? Iată o întrebare la care nimeni din cei de astăzi nu poate întrezări răspunsul. Vom găsi elixirul tinereţii, ne vom „îmbunătăţi” genetic, vom trăi în confortul interacţiunii cu maşinile inteligente care vor munci pentru noi, vom coloniza alte planete, nu vom mai duce războaie, nu se va mai muri de foame, de sărăcie, de boli degradante, vom descifra misterele lumii, universului?
André Malraux lansa în urmă cu decenii, cu siguranţa vechilor profeţi, tulburătoarea afirmaţie potrivit căreia secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Probabil că multe minţi şi suflete se vor fi înflăcărat deja şi se vor mai aprinde şi de acum încolo în jurul acestei „sentinţe” orgolioase, dar deloc inovatoare la o mai atentă cercetare. Înşişi apostolii anunţau că va veni o vreme când Evanghelia va fi cunoscută în cele patru zări ale lumii şi probabil că există deja toate premisele ca acest lucru să se întâmple.
Dar ce ar putea să însemne, pentru noi, creştinii, acest lucru? La ce ne-am putea aştepta? Puterea propovăduitorilor va fi atât de mare încât neamuri întregi se vor boteza? Vor fi războaie, cruciade? Nimic nou. Sau să înţelegem că pierderea credinţei, căderea generală în păcat ne va pierde ca omenire? Iarăşi nimic nou.
Dacă vom fi însă în stare să trăim în adevăratul spirit creştinesc, al dragostei, credinţei şi nădejdii, şi chiar din primul veac al noului mileniu, ar fi într-adevăr ceva nou, ar fi o împlinire pe măsura aşteptărilor, un pariu transformat în cea mai profundă angajare.
Să fie oare doar un vis dulce al celor ce cred că viitorul trebuie să fie cu necesitate mai frumos, că binele nu va învinge numai în poveşti, că Paradisul e în apropiere şi cu porţile deschise?
Comments
Post a Comment