Orânduirile de orice fel vin şi trec oricât de implacabile ar părea, domniile şi imperiile înfloresc şi pier oricât de puternice, de imbatabile ar fi la un moment dat, dar ceea ce rămâne, chiar dacă neconsemnat de istorie sunt visele, lacrimile, speranţele, suferinţele, bucuriile celor neştiuţi. Acestea se conservă parcă asemeni energiei şi trec dincolo de vremuri în universul „paralel” al imaginaţiei, tradiţiei sau credinţei, în universul interior al fiecăruia, îmbogăţindu-l. Memorii ancestrale şi inovaţii moderne se vor combina mai mult sau mai puţin original în imaginarul nostru definind valorile fiecăruia dintre noi şi dându-ne repere în pribegia noastră în căutarea fericirii. Şi ori pe unde trece acest drum, vreau să cred că nimeni şi nimic nu ne poate lua frumuseţea acestei căutări.
Că este aşa o dovedeşte şi nelipsita prezenţă a lui Moş Crăciun în viaţa noastră. [A rezistat decreştinatului, dar totuşi legendarului Moş Gerilă şi cred că-i rezistă şi aspectului hollywoodian, comercial al lui Santa Clause.]
Moş Crăciun este un popas obligatoriu în aventura noastră interioară prin care trecem an de an cu aceeaşi înfrigurare, cu poezia învăţată, cu bradul împodobit, recunoscând în blândeţea chipului său nevoia noastră de dragoste, de ocrotire, de voioşie.
Moş Crăciun este mai apoi imaginea bătrâneţii senine şi generoase, e poate ultima reprezentare a bătrânilor înţelepţi ce trăiau retraşi în vârfurile înzăpezite ale munţilor şi coborau o dată pe an să binecuvânteze oamenii, să le ofere darurile minţii şi inimii lor.
Moş Crăciun este copilăria din noi. E în genele noastre. E suficient să-i spui unui copil o singură dată despre el că-l şi imaginează, că-l şi aşteaptă. Şi e un întreg ritual al aşteptării, de la scrisoarea trimisă în neant, la atenţia de a nu supăra, de a fi mai ascultător, chiar de a înmulţi faptele bune, până la spaima de a nu adormi ca anul trecut chiar înainte ca acesta să vină.
Toată starea e potenţată apoi de ritualul pregătirii familiale pentru această noapte: curăţenia generală, prepararea mesei tradiţionale, împodobirea bradului, adunarea întregii familii (când e posibil) şi nu în ultimul rând de pregătirea întregii comunităţi: vitrine împodobite, străzi strălucind în lumina nenumăratelor beculeţe, parada lui Moş Crăciun, forfota cumpăraturilor. Totul anunţă un eveniment cu totul deosebit. Iar copiii (şi copilul din noi) freamătă a nerăbdare.
Şi nu cred că la mijloc e doar atracţia cadourilor, cât mai ales fascinaţia unui personaj miraculos care întro singură noapte din an poate împlini dorinţele. E asemeni eroilor din poveşti pe care e suficient să-i gândeşti, să-i imaginezi ca ei să existe (iar în copilărie realitatea gândului este la fel de concretă ca cea pe care o poţi atinge nemijlocit). Astfel, dincolo de jucăria primită (chiar în această lume pragmatică), mai important este misterul acestei întâlniri, nu atât cu vecinul deghizat, cât cu propria emoţie în faţa „imposibilului” raţional. Însăşi jucăria primită în această noapte este deosebită (oricât ar fi de neînsemnată) pentru că poartă în ea toată încărcătura de poveste a celui care o aduce. În câteva zile unii nu vor mai putea spune cu exactitate ce anume lea adus Moşu’, dar nu vor uita prea curând „întâlnirea” cu el.
Tocmai această capacitate de a primi miraculosul (transcendentul) în viaţa noastră ne permite ca mai devreme sau mai târziu să ne raportăm la adevărata semnificaţie a Crăciunului: naşterea lui Iisus Hristos. Şi cum s-ar putea uita acest lucru când evenimentul principal al serii îl reprezintă venirea colindătorilor care-l aduc şi pe Moş Crăciun, personajul deja familiar, dar aduc în primul rând vestea naşterii Mântuitorului. Şi parcă dintr-o dată noaptea feerică creată de noi se umple de-nţelesuri, iar speranţele încep să prindă contur prin naşterea Fiului lui Dumnezeu Atotputernic şi Mântuitor.
Crăciunul este celebrarea Naşterii, a vieţii pământene, este Minunea prin excelenţă prin care Necuprinsul se face Om, este momentul sacru al ruperii legilor firii prin Îndumnezeirea fiinţei umane. Iată adevărata taină a acestei nopţi. O numim sfântă, ca tot ce este atins de Dumnezeire, poate fără a ne da seama că, aşa cum spune M. Eliade (1994) Timpul însuşi se sfinţeşte prin coborârea Mântuitorului în Istorie. E noaptea din care Timpul nu mai poate fi întors, e noaptea din care începe Veşnicia, dinspre pământ înspre cer. E noaptea în care se venerează viaţa şi unicitatea ei.
Moş Crăciun poate fi, mai ales pentru lumea modernă, Binevestitorul acestora, venind cu toate energiile ancestrale şi telurice, întocmai cum Sfântul Ioan Botezătorul a încununat toate profeţiile anunţând Împărăţia lui Dumnezeu. Moş Crăciun (iniţial, în cultura vestică, Sfântul Ierarh Nicolae, protectorul copiilor) poate fi poarta spre adevăratul miracol al nopţii de Crăciun.
Pare o imagine mult idealizată, dacă ne uităm în jur şi vedem cum Crăciunul a devenit o sărbătoare fastuoasă, poate cea mai populară în lumea vestică, cu un sezon interminabil de cumpărături şi cu cele mai mari cheltuieli din an, o sărbătoare în mare măsură laicizată şi comercializată. Din acest motiv am luat-o şi eu deandoaselea, nădăjduind că poate tocmai Moşul ne va reda semnificaţiile originare. E şi aici, ca şi atunci când cumpărăm cadourile, nevoie de complicitatea noastră.
Se cuvine desigur să ne pregătim pe îndelete pentru sărbătoarea naşterii. Ne pregătim casa, bucatele şi nu în ultimul rând încercăm să ne pregătim pentru completa schimbare a vieţii. Schimbare care n-ar fi fost posibilă fără întruparea Mântuitorului.
Vestea naşterii Sale este tulburătoare, a fost acum 2000 de ani şi a rămas la fel şi pentru lumea modernă. Împăratul lumii se naşte din Fecioară „fără stricăciune”, cu îngerii veghind. Se naşte într-o peşteră, „în ieslea boilor”, în smerenie, în tăcere, fără durere, anunţaţi fiind iniţiaţii, înţelepţii (vai! ai altor neamuri) prin steaua strălucitoare.
Măreţie şi simplitate îngemănate. Aşa cum cred că este începutul oricărei vieţi pământene, al oricărui destin omenesc. Destin ce, după imemoriale tradiţii, poate fi citit în însăşi configuraţia astrală din momentul naşterii. Tot astfel au făcut şi magii când au „prezis” naşterea unui „Mare Împărat” şi au pornit-o pe urma stelei călăuzitoare în căutarea Lui pentru a I se închina. Iar darurile lor au fost dintre cele mai scumpe: aur, tămâie şi smirnă: „aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor”, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Putere, sfinţenie şi umanitate simbolizau darurile şi toate acestea le-a împlinit cu prisosinţă Mântuitorul.
Poate că acestea sunt darurile pe care trebuie să le aducem şi noi copiilor, apropiaţilor noştri (şi lui Dumnezeu). Aur, tămâie şi smirnă: cuvinte, învăţături de aur; rugăciuni, modelul unei trăiri exemplare şi roadele acestei vieţi trecătoare aşa cum sunt ele.
Iată că bucuria Crăciunului şi darurile lui sunt mai mult decât justificate, oricum am privi lucrurile, numai că, şi de data aceasta, avem şansa alegerii: să pierdem printre mâncăruri, cadouri şi musafiri adevăratele semnificaţii ale momentului, să ne poleim sufletul asemeni globurilor de brad sau să-l lăsăm să se umple de plinătatea Veştii.
Crăciunul îmi pare sărbătoarea a cărei taină se cuvine celebrată la lumina lumânării, în armonia colindelor, în parfumul bradului, între zâmbetele celor dragi. Îmi pare sărbătoarea bucuriei pur şi simplu, izvorâtă din admiraţie şi încântare în faţa vieţii pământeşti şi dumnezeieşti în aceeaşi măsură, o celebrare a credinţei noastre copilăreşti în minunile simple. Şi astfel, starea aceea de pace, generozitate, căldură umană, acea atmosferă pe care o numim „de Crăciun” nu ar fi o contrafacere, o faţadă spre care ne îndreaptă copleşitoarea presiune socială, ci ar fi născută şi ea din bucuria interioară a naşterii şansei pentru fiecare dintre noi, oricât de sărac, de neajutorat, de rătăcit.
De aici ne-ar putea veni şi energia de a face faţă acestei lumi, care mereu pare strâmb croită (şi nu de puţine ori o schimonosim chiar noi în fel şi chip) care ne poate face mult rău, ne poate lua multe lucruri, dar nu poate distruge şi nu ne poate fura bucuriile, speranţele sau credinţa noastră, nu ne poate lua visul că poate într-un an va aluneca şi prin hornul nostru Moş Crăciun cu sacul plin şi în nici un caz nu ne poate lua mângâierea şi iubirea Celui venit în această lume spre a ne Mântui.
Crăciun fericit!
Comments
Post a Comment